Povestire de la apus[1]

Stăteam în genunchi in faţa mării şi îi inspiram briza. Marea se întindea până la mine şi încerca să îmi atingă picioarele. După mai multe încercări, a reuşit să mi se încolăcească în jurul genunchilor, iar eu i-am raspuns zâmbind. I-am mângâiat cu drag valurile şi o simţeam fericită. Se simţea iubită. M-am aplecat şi am sărutat apa sărată, după care m-am întins pe spate, lăsând marea să mă înconjoare de tot. Am început să fredonez un cântec fără versuri. Marea a răspuns cântecului meu cu un val imens care m-a ridicat mai sus de nisip şi care m-a tras înspre larg. Pluteam pe spate, murmurând acelaşi cântecel, cu ochii spre cerul, care din albastru străveziu prinsese o paloare roşiatică. La un moment dat, am simţit că marea mă trage la fund. Ciudat, nu îmi era deloc teamă. Am luat o gură mare de aer şi m-am lăsat trasă în jos de algele care îmi cuprinseseră uşor mâinile şi picioarele. Am închis ochii şi simţeam gustul mării cu tot corpul. Algele care mă prinseseră de picioare s-au încolăcit în jurul acestora, strângându-mă din ce in ce mai tare. Cu toate acestea, mă simţeam în siguranţă. Vroiam să cânt, aşa că am deschis gura larg, încercând să emit sunete... şi, spre surprinderea mea, am reuşit să scot un mic ţipăt.

Marea a pătruns de tot în mine atunci. Şi am început să o simt şi în interiorul meu. Din gură, până în varfurile degetelor de la picioare, care au început să se modifice într-un mod ciudat. Simţeam că se alungeau, subţiau, unificau... Pielea îşi schimba încet aspectul, fiind mai alunecoasă...