Zvonuri absente și vise spulberate. Trăim cum cum ne place atâta vreme cât ne place cum trăim.
Am spus-o şi o repet. Sunt într-o moarte latentă. Sunt stricată. Sunt în prag de prăbuşire definitivă - iar oamenii nu mă cred când le zic asta, şi mă întreb de ce nu mă cred. Îmi ascund durerea prea bine sub masca ce o port sau oamenii sunt prea laşi pentru a-mi oferi o mână de ajutor? Caut în stânga, în dreapta, în faţă, şi mai am curajul să ma întorc şi în spate pentru a căuta o liană care să mă ajute să mă ridic cel puţin în punctul în care am fost odată. Aici.
Nu vreau să mă întorc la zei falşi şi la zâmbete chinuite de vreme. Nu vreau să mai port scânteia falsă din ochi. Nu vreau să mai suspin întruna. Nu vreau să mai lupt singură. Se pare că dacă mă pornesc singură în bătălia eu versus mine, tot timpul o să piardă una din noi. Pierde eul....sau minele... Şi am rezolvat de la nimic în jos.
Sper doar să înţelegi mesajul meu şi să îmi întinzi creanga de care am nevoie pentru a ieşi din această mare tulbure, ce mă înghite puţin câte puţin. Sincer, simt că dacă nu o să primesc curând fărâma de ajutor de care am nevoie, o să mă scufund de tot.
Cum am ajuns aici? Datorită unui om care m-a batjocurit o mare bucată de vreme. Aşadar, am nevoie tot de un om care să mă ridice. Nu spun că va fi uşor, spun doar că va merita.
"El mi-a zis că publicând ideile mele nebune mă dezbrac de tot şi rămân goală în faţa unui public flămând care îmi va sfăşia trupul. Iar fără trup, unde să îmi adapostesc sufletul?"
În concluzie, nu o să îmi mai postez scrierile decât după ce mă voi repara. Sau... nu e mai sănătos să mor de tot şi să reînviu decât să mă repar....?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu