Cocon

Am fost omida care, odată cu primele gâdilături în stomac, s-a împachetat într-un cocon, pentru a deveni mai târziu un fluture. Am privit razele ce intrau ușor prin crăpăturile coconului... Și număram timpul. Am patru crăpături în drăcia asta ce mă înconjoară. Simt că mi-au crescut aripi și vreau să ies, să zbor. Vreau să simt soarele dogorindu-mi aripile colorate. Nu vreau să rămân închisă aici...

Și parcă, totuși, aș vrea.

Nu înțelege greșit mesajul. Nu citi timpul. Ascultă instinctul, care e cel mai primitv lucru pe care oamenii îl dețin. Fiori de plăcere, urlete disperate, colți, sânge....

Nu mă înțelege greșit. Prefer să nu înțelegi nimic decât să interpretezi greșit cuvintele. Dar eu... Scriu. Cânt. Visez. Iar, în curând, voi zbura.

Întunericul de aici mă face să mă simt în siguranță. Nu îmi e frică de întuneric. Mi-e frică doar de clipa în care voi deschide ochii în fața soarelui. Căci, orbită de lumina puternică, aș putea cădea în gol.

Gata... Am terminat-o cu viitorul. Încerc să simt prezentul.