Un minut într-un colț de nor este de ajuns pentru a-i simți lipsa timp de o viață. Un fum dintr-o țigară este de ajuns să te facă să vrei mai mult. O privire în direcția greșită este de ajuns să te facă să suferi o viață întreagă.
Am zis-o și o repet. Nu îmi este bine. Nu mai am putere să lupt pentru povești platonice. Nu mai am aer să inspir energia din jur. Doare. Doare. Doare. Și ce doare, te rănește. Rana se vindecă uneori, dar ajunge și să se infecteze. A mea... mă distruge încet înăuntru. Încet și sigur. Ca un fumător pasiv de sentimente duse în extrem.
Simți? Dar... vrei să simți?
Curaj? Am destul. Iubire? Mai mult decât trebuie. Avânt? Din plin. Și pot să fac ceva cu toate acestea? Nu... Căci nu pot să sparg zidurile ridicate cu ură și indiferență.
Propunerea mea? Să apleci puțin privirea asupra florii ce ai plantat-o și să o mai uzi din când în când. Ori, o să se ofilească. Și dacă pe tine nu te doare, găndește-te la ea. Cum visează la apă. Cum țipă, însetată, măcar la o picătură de bunăvoință. Căci a crescut datorită ție. Și e tot datoria ta să nu o lași să moară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu