Cum se face că o rană atât de veche să se simtă atât de proaspătă? Nici ea nu știe... S-a trezit ca în dimineața de ieri, a băut cafea din cutia de ieri, a fumat aceleași țigări ca și ieri, a ascultat aceeași muzică de ieri. Face ce face de zeci de ieri încoace. Poate că are nevoie de ceva nou, de o schimbare, de un nou impuls. Poate că are nevoie de un cineva să o scoată din monotonie. Sau poate are nevoie să rămână la fel ca ieri. Căci ieri e mai bun decât ziua dinainte de ieri. Ziua blestemată ce nu merită să primească nici un nume.
Dar,totuși, a schimbat destul de multe în ultima vreme. A schimbat atât de multe aspecte fizice la ea, încât este de nerecunoscut. Părul negru nu mai curge vâlvoi peste umerii albi, ci se chinuie să îi atingă. Sânii nu mai sunt la fel de generoși cum erau, sunt cu mai mult de o cupă mai mici. Talia ei perfectă este acum o stinghie plină de așchii, iar cearcănele de sub ochii mari umbresc obrajii palizi. A slăbit kilograme bune, și asta se vede pe paltonul care atârnă pe ea ca pe umeraș. Nu mănâncă decât covrigi și fumează. Fumează mult. Și tușește mereu. Nu mai e ea, fata fermecătoare, plină de șarm.
Psihic este distrusă. Gânduri sumbre îi predomină gândirea și miile de amintiri ce le are cu el, o fac să surâdă pentru o secundă, după care boabe de rouă apar în colțurile ochilor obosiți și plânge ca ieri, cu aceeași durere, cu aceleași suspine și regrete. Îi pare rău că planul nu a ieșit cum trebuia să iasă, că s-a îndrăgostit când nu trebuia să o facă, că a fost ucis înainte să îl omoare ea. Ar fi preferat să îl sufoce cu ironie și să îl înece cu amor decât să dispară în felul groaznic în care a făcut-o. L-ar fi ucis fără să îl doară. Nu ar fi simțit nimic decât pentru o fracțiune de secundă...
Ca și ieri, caietul ei este deschis la aceeași pagină.
„Știu că îl doare. Știu, căci și eu simt la fel. Poate că o să fac cumva să fie la fel, poate o să stric totul. Poate o să se întoarcă la ea, sau poate o să rămână la mine. Poate o să ne întoarcem la noi,sau poate o să ajungă să fie distant. Am vorbit aseară cu el, sau mai bine spus, mi-a vorbit. Mi-a scris un mesaj lung. Și nu am avut curajul să îi răspund. Mi-a scris următoarele : Nu sunt omul căruia să îi duci lipsa. Nu sunt cel căruia să îi porți grija. Trebuie, în primul rând să ai grijă de tine. Te pup. Sincer, mesajul m-a bulversat mai mult decât să mă lumineze. E atât de greu să înțelegi că dacă un om ține la tine, merge până la Dumnezeu și înapoi pentru ca să mai vadă ochii persoanei dragi încă o dată? Grijă de mine am doar ca să ai tu ce și pe cine să iubești. Dar, deh, poate iubire e un cuvânt prea mare. Căci de când Ioana s-a reîntors în țară... Blestemată ființă!
Nu îmi pasă și totuși îmi pasă enorm de mult. Mă zbat ca un pește între două lumi... Să lupt pentru ce suntem, pentru ce putem fi, sau să renunț la idealuri și povești adolescentine? Poate că nu sunt adolescentine, totuși. Poate la vârsta pubertății suntem doar cât de deschiși trebuie să fim când vine vorba de prea-măritul amor. În final, și mai târziu avem fluturași în stomac. Doar că băieții sunt prea bădărani și fetele prea târfe ca să mai recunoască un fior atât de primitiv. Să le ia naiba de eșecuri ce schimbă oamenii. Știu, am mai spus-o și o repet. Ce ma face mai puternică, nu mă face neapărat mai bună. Dar eu prefer să fiu slabă, cu o mască puternică și un suflet naiv, de copil
Te... iubesc? Te... urăsc?Cred că răspunsul e undeva între. Sau e un raport perfect proporționat iubire-ură. Căci iubesc dățile în care sunt cu tine și urăsc clipele în care taci. Căci iubesc tu-ul și urăsc el-ul. La naiba să mă ia. Vin la tine. Sau mai bine nu...? Am impresia că mă chemi insistent și de aud în spatele minții, strigându-mi numele. Poate trebuie să te ignor. Poate... Poate... Poate... Eh, moneda! E cap. Pajura zicea să stau acasă, așa că vin la tine. Sper doar să te găsesc dormind. ”
Și s-a dus la el. Și tabloul ce i s-a afișat ar fi spulberat sufletul oricărui om, oricât de viking ar fi. Și a văzut ceva ce nu poate fi scos din minte. Imaginea apocaliptică se derulează în fața ochilor ei de fiecare dată când clipește și ochii înroșiți abia mai au lacrimi să deplângă o poveste care a început atât de frumos, a avut o continuare superbă și care s-a sfârșit atât de brusc. Scrisul, dușman al imaginației...
Data de paisprezece noiembrie nu era decât o zi de luni normală pentru Andrei. Normalul e prea greu de definit, dar să zicem doar că urma să se întâlnească iar cu Ioana, la o cafea, să termine încă un proiect-două, căci avea nevoie de bani, să se uite la televizor și să se întâlnească cu prietenii lui vechi. Astăzi însă avea și altceva de făcut. A primit înștiințare că un vechi prieten, Adi, care era închis de mai bine de 2 ani, vrea să îl primească în vizită. Fusese mutat de curând în penitenciarul din oraș și avea dreptul la o vizită pe săptămână, iar cum l-a ales pe Andrei să îi fie vizitator, nu putea să refuze. În schimb, nu îl văzuse de multă vreme, și îi era dor de el.
La ora unu, era în sala unde urmau să se întâlnească. Adi era de nerecunoscut – era mult mai bine făcut decât îl ținea Andrei minte, însă ochii albaștri și zâmbetul larg erau aceiași. S-au îmbrățișat, s-au sărutat, după care s-au așezat la masă și au început să povestească. Aveau timp o oră, timp savurat din plin de cei doi prieteni. Au început să vorbească despre generalități, despre ultimele vești, despre prietenii comuni.
- Și, ia zi, cum mai e cu Ioana? l-a întrebat Adi, zâmbind cu subînțeles.
- Eh, cum să fie...? S-a reîntors acasă și vrea să reluăm povestea de unde am lăsat-o, dar eu am cam trecut peste... În schimb, am pe altcineva în cap acum.
- Stai, stai... O așa-numită Lolita?
- De unde dracu știi tu de ea?
Adi a început să râdă zgomotos, după care a devenit serios dintr-o dată și s-a aplecat peste masă șușotindu-i prietenului său.
- E fosta gagică a lui Devi, și tu îl știi pe Devi.
- Îl știam. Folosește trecutul. Eu îl știam înainte de ea și ea mă știe de după el. Nu are habar că îl știu, sau, ca să fiu mai clar, din triunghiul ăsta conjugal, laturile sunt punctate, pot să zic șterse chiar.
- Nu, nu... Mă înțelegi greșit. Din partea mea poți să fii și cu sor-mea. Poți să ți-o pui și cu mamaia, eu am o singură rugăminte la tine. Încearcă să dai de el. E liber. Și am nevoie de zăpadă. E musai, dacă mă înțelegi, și nu am la cine altcineva să apelez.
- Și cum mama dracului vrei să dau de el? Nu pot să o întreb dacă îl cunoaște, e prea evident... E prea ... nu... Nici nu îmi vine să mă risc..
- Frate, te rog, te implor... Te... Îți... Măi! Mai am o lună și ies. Și vreau să mă asigur că o să fiu reprimit în lumea bună cu fast! Vreau să știu... Pot să contez pe fratele meu de cruce?
Cu greu, Andrei a acceptat să reia legătura cu pierdutul lor prieten, știind că pune în joc pielea mai multor oameni. Au mai continuat să vorbească despre amintiri, despre vremuri apuse, despre viitoare planuri și timpul a zburat pe lângă ei. Vizita s-a încheiat cu o îmbrățișare și un „Știam că pot să mă bazez pe tine” din partea lui Adi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu