Bagaje

De o vreme încoace m-am obișnuit să îmi fac bagajul și să plec de acasă spre undeva.

Nu plec, a nu se înțelege greșit. Îmi fac bagajele și plec.

Și e un sentiment care apasă greu, căci procesul în sine nu se termină într-un ''pa'', ci se termină în colțurile ochilor.

Enervant, frustrant, dureros, repetitiv sentiment.

Hai să imortalizăm într-un tablou, într-o poză, într-o amintire, într-un surâs, într-un sărut pe gât, tot ce iubim. Cum să iubim? Ah, nu e greu deloc. Iei puțină încredere și o presari peste un suflet rătăcit, privindu-l cum crește. Dacă ai ales sufletul potrivit, și ai știut cum să îl crești, o să rămână alături de tine o vreme bună. Și dacă dracul își bagă coada, trebuie să i-o tai. Ideea de a lupta alături de cineva este o idee fictivă. De ce să lași totul păgubaș când ai putea să construiești un imperiu în jurul vostru?

Nu visez la basme imposibile, visez doar la ce o să am. Visez la o micuță poveste care înflorește cu zâmbete și îmbrățișări, care crește și rodește constructiv, într-o perioadă mai mult sau mai puțin lungă (detalii aici). Probabil că o să rămân pe veci cu gustul amar și așteptând un prinț călare pe un motor să vină să mă ia la o plimbare. Ah, nu ne-am plimbat destul... Rămân datoare.

P.S. Dacă indiferenţa doare, să vă doară, că pe mine m-a durut destul.