Histoire d'amour Capitolul final (1)

Cum se face că o rană atât de veche să se simtă atât de proaspătă? Nici ea nu știe... S-a trezit ca în dimineața de ieri, a băut cafea din cutia de ieri, a fumat aceleași țigări ca și ieri, a ascultat aceeași muzică de ieri. Face ce face de zeci de ieri încoace. Poate că are nevoie de ceva nou, de o schimbare, de un nou impuls. Poate că are nevoie de un cineva să o scoată din monotonie. Sau poate are nevoie să rămână la fel ca ieri. Căci ieri e mai bun decât ziua dinainte de ieri. Ziua blestemată ce nu merită să primească nici un nume.
Dar,totuși, a schimbat destul de multe în ultima vreme. A schimbat atât de multe aspecte fizice la ea, încât este de nerecunoscut. Părul negru nu mai curge vâlvoi peste umerii albi, ci se chinuie să îi atingă. Sânii nu mai sunt la fel de generoși cum erau, sunt cu mai mult de o cupă mai mici. Talia ei perfectă este acum o stinghie plină de așchii, iar cearcănele de sub ochii mari umbresc obrajii palizi. A slăbit kilograme bune, și asta se vede pe paltonul care atârnă pe ea ca pe umeraș. Nu mănâncă decât covrigi și fumează. Fumează mult. Și tușește mereu. Nu mai e ea, fata fermecătoare, plină de șarm.
Psihic este distrusă. Gânduri sumbre îi predomină gândirea și miile de amintiri ce le are cu el, o fac să surâdă pentru o secundă, după care boabe de rouă apar în colțurile ochilor obosiți și plânge ca ieri, cu aceeași durere, cu aceleași suspine și regrete. Îi pare rău că planul nu a ieșit cum trebuia să iasă, că s-a îndrăgostit când nu trebuia să o facă, că a fost ucis înainte să îl omoare ea. Ar fi preferat să îl sufoce cu ironie și să îl înece cu amor decât să dispară în felul groaznic în care a făcut-o. L-ar fi ucis fără să îl doară. Nu ar fi simțit nimic decât pentru o fracțiune de secundă...

Ca și ieri, caietul ei este deschis la aceeași pagină.

„Știu că îl doare. Știu, căci și eu simt la fel. Poate că o să fac cumva să fie la fel, poate o să stric totul. Poate o să se întoarcă la ea, sau poate o să rămână la mine. Poate o să ne întoarcem la noi,sau poate o să ajungă să fie distant. Am vorbit aseară cu el, sau mai bine spus, mi-a vorbit. Mi-a scris un mesaj lung. Și nu am avut curajul să îi răspund. Mi-a scris următoarele : Nu sunt omul căruia să îi duci lipsa. Nu sunt cel căruia să îi porți grija. Trebuie, în primul rând să ai grijă de tine. Te pup. Sincer, mesajul m-a bulversat mai mult decât să mă lumineze. E atât de greu să înțelegi că dacă un om ține la tine, merge până la Dumnezeu și înapoi pentru ca să mai vadă ochii persoanei dragi încă o dată? Grijă de mine am doar ca să ai tu ce și pe cine să iubești. Dar, deh, poate iubire e un cuvânt prea mare. Căci de când Ioana s-a reîntors în țară... Blestemată ființă!
Nu îmi pasă și totuși îmi pasă enorm de mult. Mă zbat ca un pește între două lumi... Să lupt pentru ce suntem, pentru ce putem fi, sau să renunț la idealuri și povești adolescentine? Poate că nu sunt adolescentine, totuși. Poate la vârsta pubertății suntem doar cât de deschiși trebuie să fim când vine vorba de prea-măritul amor. În final, și mai târziu avem fluturași în stomac. Doar că băieții sunt prea bădărani și fetele prea târfe ca să mai recunoască un fior atât de primitiv. Să le ia naiba de eșecuri ce schimbă oamenii. Știu, am mai spus-o și o repet. Ce ma face mai puternică, nu mă face neapărat mai bună. Dar eu prefer să fiu slabă, cu o mască puternică și un suflet naiv, de copil
Te... iubesc? Te... urăsc?Cred că răspunsul e undeva între. Sau e un raport perfect proporționat iubire-ură. Căci iubesc dățile în care sunt cu tine și urăsc clipele în care taci. Căci iubesc tu-ul și urăsc el-ul. La naiba să mă ia. Vin la tine. Sau mai bine nu...? Am impresia că mă chemi insistent și de aud în spatele minții, strigându-mi numele. Poate trebuie să te ignor. Poate... Poate... Poate... Eh, moneda! E cap. Pajura zicea să stau acasă, așa că vin la tine. Sper doar să te găsesc dormind. ”

Și s-a dus la el. Și tabloul ce i s-a afișat ar fi spulberat sufletul oricărui om, oricât de viking ar fi. Și a văzut ceva ce nu poate fi scos din minte. Imaginea apocaliptică se derulează în fața ochilor ei de fiecare dată când clipește și ochii înroșiți abia mai au lacrimi să deplângă o poveste care a început atât de frumos, a avut o continuare superbă și care s-a sfârșit atât de brusc. Scrisul, dușman al imaginației...

Data de paisprezece noiembrie nu era decât o zi de luni normală pentru Andrei. Normalul e prea greu de definit, dar să zicem doar că urma să se întâlnească iar cu Ioana, la o cafea, să termine încă un proiect-două, căci avea nevoie de bani, să se uite la televizor și să se întâlnească cu prietenii lui vechi. Astăzi însă avea și altceva de făcut. A primit înștiințare că un vechi prieten, Adi, care era închis de mai bine de 2 ani, vrea să îl primească în vizită. Fusese mutat de curând în penitenciarul din oraș și avea dreptul la o vizită pe săptămână, iar cum l-a ales pe Andrei să îi fie vizitator, nu putea să refuze. În schimb, nu îl văzuse de multă vreme, și îi era dor de el.
La ora unu, era în sala unde urmau să se întâlnească. Adi era de nerecunoscut – era mult mai bine făcut decât îl ținea Andrei minte, însă ochii albaștri și zâmbetul larg erau aceiași. S-au îmbrățișat, s-au sărutat, după care s-au așezat la masă și au început să povestească. Aveau timp o oră, timp savurat din plin de cei doi prieteni. Au început să vorbească despre generalități, despre ultimele vești, despre prietenii comuni.
- Și, ia zi, cum mai e cu Ioana? l-a întrebat Adi, zâmbind cu subînțeles.
- Eh, cum să fie...? S-a reîntors acasă și vrea să reluăm povestea de unde am lăsat-o, dar eu am cam trecut peste... În schimb, am pe altcineva în cap acum.
- Stai, stai... O așa-numită Lolita?
- De unde dracu știi tu de ea?
Adi a început să râdă zgomotos, după care a devenit serios dintr-o dată și s-a aplecat peste masă șușotindu-i prietenului său.
- E fosta gagică a lui Devi, și tu îl știi pe Devi.
- Îl știam. Folosește trecutul. Eu îl știam înainte de ea și ea mă știe de după el. Nu are habar că îl știu, sau, ca să fiu mai clar, din triunghiul ăsta conjugal, laturile sunt punctate, pot să zic șterse chiar.
- Nu, nu... Mă înțelegi greșit. Din partea mea poți să fii și cu sor-mea. Poți să ți-o pui și cu mamaia, eu am o singură rugăminte la tine. Încearcă să dai de el. E liber. Și am nevoie de zăpadă. E musai, dacă mă înțelegi, și nu am la cine altcineva să apelez.
- Și cum mama dracului vrei să dau de el? Nu pot să o întreb dacă îl cunoaște, e prea evident... E prea ... nu... Nici nu îmi vine să mă risc..
- Frate, te rog, te implor... Te... Îți... Măi! Mai am o lună și ies. Și vreau să mă asigur că o să fiu reprimit în lumea bună cu fast! Vreau să știu... Pot să contez pe fratele meu de cruce?
Cu greu, Andrei a acceptat să reia legătura cu pierdutul lor prieten, știind că pune în joc pielea mai multor oameni. Au mai continuat să vorbească despre amintiri, despre vremuri apuse, despre viitoare planuri și timpul a zburat pe lângă ei. Vizita s-a încheiat cu o îmbrățișare și un „Știam că pot să mă bazez pe tine” din partea lui Adi.

Ea

Ea nu trăiește în trecut, ea savurează fiecare moment al prezentului. Ea nu suferă, ea s-a resemnat de curând și este împăcată. Ea nu plânge, ea înghite lacrimile, punându-și un zâmbet forțat pe buze, care, poate o să o ajute. Ea nu tace, ea vorbește neîncetat despre stele și vise și idealuri. Ea nu suspină, ea respiră adânc fiecare clipă, ca și cum ar fi ultima. Ea nu închide ochii, ea îi ține larg deschiși pentru a nu rata nici o oportunitate.

Dar când ninge și inspiră adânc fulgii de zăpadă....
Ea se întoarce în trecutul dureros, care îi scoate bandajul de pe inimă, și care se sparge înapoi în milioane de bucățele. Începe să plângă cu suspine, cu ochii inchiși și capul plecat, tăcând. Un colț de lumină nu îi ajunge pentru a o face să strălucească. Căci atunci când zăpada o acoperă în alb, ea scoate din ea tot negrul.

Word.

Un minut într-un colț de nor este de ajuns pentru a-i simți lipsa timp de o viață. Un fum dintr-o țigară este de ajuns să te facă să vrei mai mult. O privire în direcția greșită este de ajuns să te facă să suferi o viață întreagă.
Am zis-o și o repet. Nu îmi este bine. Nu mai am putere să lupt pentru povești platonice. Nu mai am aer să inspir energia din jur. Doare. Doare. Doare. Și ce doare, te rănește. Rana se vindecă uneori, dar ajunge și să se infecteze. A mea... mă distruge încet înăuntru. Încet și sigur. Ca un fumător pasiv de sentimente duse în extrem.

Simți? Dar... vrei să simți?

Curaj? Am destul. Iubire? Mai mult decât trebuie. Avânt? Din plin. Și pot să fac ceva cu toate acestea? Nu... Căci nu pot să sparg zidurile ridicate cu ură și indiferență.

Propunerea mea? Să apleci puțin privirea asupra florii ce ai plantat-o și să o mai uzi din când în când. Ori, o să se ofilească. Și dacă pe tine nu te doare, găndește-te la ea. Cum visează la apă. Cum țipă, însetată, măcar la o picătură de bunăvoință. Căci a crescut datorită ție. Și e tot datoria ta să nu o lași să moară.

If only...

...for your good.

Plutesc în orizont, neputând să mă decid dacă să o iau spre cer, sau să ma scufund în mare. O vorbă zice că în dragoste și în război, totul este posibil și legal, iar o altă vorbă îndeamnă la abandonarea scopului, pentru ca celălalt să fie fericit.

Caut în vise, caut în zâmbete, caut în nori și caut în stele un răspuns. Cică răspunsul e la mine. Dar eu înaintez cu greu, căci am în față o vijelie ce face ca pasul ce urmează să fie greu... Și mai greu... Și mai greu.

Stau pe loc. Asta în cel mai bun caz. Căci am început deja să involuez încet. Da, trebuie să mă mișc cumva din loc... Dar aripile-mi sunt înțepenite. E mai frustrant să ai aripile gata crescute și să nu fii în stare să avansezi,decât să nu le ai deloc. Hai să aducem ieriul înapoi.

Nu se va scufunda nici un vas. Nu va pieri nici un zâmbet. Nu se va îneca nici un camarad.

Orice război e mai ușor în doi, căci tu îmi vei căra trupul invalid în spate,când eu te voi ghida în întunericul din spatele irișilor albi. Dar... momentan zac cu trupul zbrobit în speranța că, orbecăind, îmi vei găsi cadavrul, spre a-l ajuta să înainteze. Strig, ca să mă auzi, căci știu că ochii nu văd decât un licăr de speranță. Țip, însă încet, încet, vocea îmi piere... Eu, totuși, încă țip.

3xHD

Nu îți e clar? Vrei detalii?

O sa ne vedem curând. Pentru că o să vin la tine. :)

Bagaje

De o vreme încoace m-am obișnuit să îmi fac bagajul și să plec de acasă spre undeva.

Nu plec, a nu se înțelege greșit. Îmi fac bagajele și plec.

Și e un sentiment care apasă greu, căci procesul în sine nu se termină într-un ''pa'', ci se termină în colțurile ochilor.

Enervant, frustrant, dureros, repetitiv sentiment.

Hai să imortalizăm într-un tablou, într-o poză, într-o amintire, într-un surâs, într-un sărut pe gât, tot ce iubim. Cum să iubim? Ah, nu e greu deloc. Iei puțină încredere și o presari peste un suflet rătăcit, privindu-l cum crește. Dacă ai ales sufletul potrivit, și ai știut cum să îl crești, o să rămână alături de tine o vreme bună. Și dacă dracul își bagă coada, trebuie să i-o tai. Ideea de a lupta alături de cineva este o idee fictivă. De ce să lași totul păgubaș când ai putea să construiești un imperiu în jurul vostru?

Nu visez la basme imposibile, visez doar la ce o să am. Visez la o micuță poveste care înflorește cu zâmbete și îmbrățișări, care crește și rodește constructiv, într-o perioadă mai mult sau mai puțin lungă (detalii aici). Probabil că o să rămân pe veci cu gustul amar și așteptând un prinț călare pe un motor să vină să mă ia la o plimbare. Ah, nu ne-am plimbat destul... Rămân datoare.

P.S. Dacă indiferenţa doare, să vă doară, că pe mine m-a durut destul.

Romanță într-un act

Or fi hieroglifele egiptene inscripții misterioase pentru mulți... Dar pentru mine înseamnă povești ce se termină...cu bine, cu rău, dar care se termină. În definitiv, este cum zicea Cris..."Totul este bine când se termină"

Probabil că fiecare a trecut prin experiențe și sentimente ce erau mai greu, sau chiar imposibil de descris, fluturi în stomac, piele de găină, etc. Dar ce faci când ești perfect conștient de ceea ce simți și de ceea ce vrei de la o persoană? Îi spui? Lași să vină tot de la sine? Renunți?

În ultima săptămână am oscilat enorm de mult. Am trecut iar de la agonie la extaz, iar trecerile astea își lasă amprenta mult prea mult pe mine. Ceea ce te face mai puternic, nu te face neapărat un om bun. Și mi-e greu să aleg între putere și bunătate. Nu le pot avea pe amândouă, căci puterea îmi spune să îl uit, să îl las, să nu mai îmi pese. Bunătatea spune să iert, să continuu să fiu acolo.

Prea mulți am în minte. Și doar unul contează. Și pentru el... să fiu bună sau să fiu puternică...? Sunt sigură că pentru el aș putea să fiu amândouă.

Momentan sunt în stare să fac sacrificii enorme pentru această puternică rază de lumină. Și probabil cel mai mare sacrificiu ce aș putea să îl fac este să fiu eu. Poate că o să am tot iar. Sau poate nu o să mai am nimic.

Poate am ajuns în momentul în care iau microfonul în mână și îmi cânt plămânii afară. Să ofer un ultim spectacol și să aștept să fiu aplaudată sau izgonită de pe scenă. În tot acest non-sens, se află un eu care face referință la tine. Care te vrea pentru motivele enumerate între rânduri. Care poate să îți ofere ce ai cerut printre priviri.

Cortina mi s-a închis și redeschis de prea multe ori în ultima vreme. Și publicul a apucat să mă vadă în plin spirit... dar și total nepregătită. Și nu știu...asta mă face un actor bun,pentru că m-am afișat complet goală în fața publicului sau un actor slab, pentru că nu am avut masca pregătită?

Wings

''Tonight I could be with you, or waiting in the wings ''

You have absolutely NO idea how much you helped me. You don't know what it means to have someone who opens your eyes at a daily basis. You don't know what it means to worship someone like I do. You don't know that a 'thanks' is not enough. God, I wish I could open up more than I do now,just for you to fully understand what a great deal you are to me.

You could have made it or broke it. And you fully made it.

Helping one in need is one thing, while saving one's life is a way bigger deal.

Lovely. I am as happy, as cheerful, as passionate, as excited as one could be.

You did your job. Thank you :)

Mooh-ye

Zvonuri absente și vise spulberate. Trăim cum cum ne place atâta vreme cât ne place cum trăim.

Am spus-o şi o repet. Sunt într-o moarte latentă. Sunt stricată. Sunt în prag de prăbuşire definitivă - iar oamenii nu mă cred când le zic asta, şi mă întreb de ce nu mă cred. Îmi ascund durerea prea bine sub masca ce o port sau oamenii sunt prea laşi pentru a-mi oferi o mână de ajutor? Caut în stânga, în dreapta, în faţă, şi mai am curajul să ma întorc şi în spate pentru a căuta o liană care să mă ajute să mă ridic cel puţin în punctul în care am fost odată. Aici.

Nu vreau să mă întorc la zei falşi şi la zâmbete chinuite de vreme. Nu vreau să mai port scânteia falsă din ochi. Nu vreau să mai suspin întruna. Nu vreau să mai lupt singură. Se pare că dacă mă pornesc singură în bătălia eu versus mine, tot timpul o să piardă una din noi. Pierde eul....sau minele... Şi am rezolvat de la nimic în jos.

Sper doar să înţelegi mesajul meu şi să îmi întinzi creanga de care am nevoie pentru a ieşi din această mare tulbure, ce mă înghite puţin câte puţin. Sincer, simt că dacă nu o să primesc curând fărâma de ajutor de care am nevoie, o să mă scufund de tot.

Cum am ajuns aici? Datorită unui om care m-a batjocurit o mare bucată de vreme. Aşadar, am nevoie tot de un om care să mă ridice. Nu spun că va fi uşor, spun doar că va merita.

"El mi-a zis că publicând ideile mele nebune mă dezbrac de tot şi rămân goală în faţa unui public flămând care îmi va sfăşia trupul. Iar fără trup, unde să îmi adapostesc sufletul?"

În concluzie, nu o să îmi mai postez scrierile decât după ce mă voi repara. Sau... nu e mai sănătos să mor de tot şi să reînviu decât să mă repar....?