Rodul

A fost odată ca niciodată o poveste de dragoste. Cei doi se iubeau mai mult decât pot spune cuvintele din orice limbă. Iar iubirea lor a înflorit într-o fetiţă fără nume. O fetiţă cu năsucul cârn, cu ochi albaştri şi părul blond, cârlionţat. Fetiţa era curioasă din fire şi îi plăcea să inspecteze tot. Stătea cu capul în palme şi privea bobocii de trandafiri înflorind, căci ştia că mamei ei îi plac cei nu prea boboci, nici prea trandafiri, ci florile ce erau undeva între. De fiecare dată când trandafirii ajungeau în stadiul perfect, fetiţa avea un coflinct interior puternic. Să îl rupă şi să îl ducă zâmbind mamei care sigur era prin casă, dereticând ceva pe la bucătărie, ori să o cheme pe mama afară să îl vadă? I-a dus trandafiri, dar şi-au pierdut culoarea şi s-au făcut ca pământul, apoi şi-au plecat căpşorul şi au început să plângă până cand mama i-a aruncat. A mai chemat-o la tufa cu trandafiri, dar mama nu îi privea cum îi privea ea. Ei îi plăcea să îi privească ore în şir, pe când mama zicea că e frumos, şi atât. Dar ea ştia că mamei îi venea să prindă fiecare trandafir în palme şi să îl dezmierde cu buzele, doar că, fiind om mare, nu avea timpul necesar.

Vroia şi ea să fie om mare. Îi plăcea să îşi bage degetele în cutia imensă cu mărgele a mamei. Şiraguri infinite veneau din cutiuţa maronie când trăgea de o singură mărgeluţă. Adeseori se întreba cum e posibil ca în cutia maro să încapă atâtea mărgeluţe... De fiecare dată era cu una, două, trei în plus.

Iar tatăl ei... cel mai bun tată din lume. Din păcate nu îl vedea cât de mult şi-ar fi dorit ea, căci el ajungea acasă doar când mărgeaua cea mai strălucitoare nu mai lumina pe fundalul albastru, însă de fiecare dată avea câte ceva pentru ea. Ţine bine minte că odată i-a adus o ciocolată atât de mare, încât nu apucase să mănânce nici jumătate şi obrăjorii îmbujoraţi erau toşi mânjiţi cu mâncarea cea dulce. Sau îi plăceau zilele în care se cocoţa în leagănul înalt din curte şi venea tata şi o ajuta să se legene. Atunci ajungea cel mai sus. Cel mai aproape de mărgeaua cea mare şi strălucitoare.

Nu se putea decide ce îi plăcea mai mult: mărgeaua cea mare, sau mărgeluţele împrăştiate pe cer noaptea. Însă ştia sigur un lucru... Că nu îi plăceau zilele în care vata de zahăr acoperea mărgeluţele de orice fel. Nu îi place vata de zahăr că i se lipesc mănuţele după ce o mănâncă şi odată i s-a lipit mâna dreaptă de obraz şi a durut când le-a dezlipit.

[...va urma, la cerere]

Cumpăr timp

Dacă cineva, oricine, are de vânzare timp...la secundă. minut, oră, zi, săptămână, lună sau an, să mă contacteze.

Eu vreau să rămân proastă să nu mă mai doară

Anul trecut, pe vremea asta...

Îmi place că deja am o aşa-numită istorie, imortalizată aici. Şi e fermecător de-a dreptul că pot să retrăiesc clipele frumoase sau să văd că am trecut cu bine peste ce era mai greu. În ziua asta de 23 ianuarie 2011, sunt bine. Aş fi perfect dacă nu ar vrea mintea mea să îmi iasă din cap sub formă de măsele. Doare ca naiba. Şi pe lângă asta, mai sunt şi răcită, dar pentru răceala asta chiar nu îmi pare rău.

Ar trebui să mă apuc de contabilitate, că am examen marţi, dar cine are chef...?

Ieri am avut prima repetiţie în formula actuală a trupei. Numele este al meu : Nightwing. Şi nu, nu ne luăm după ăia de la Nightwish, că eu este Nightwing din 90 încoace.

Ieri am ieşit cu oamenii mei dragi în Stuf (iar...) şi a fost o seară relativ liniştită.

Nu am chef de basme astăzi. Nu am chef de scris... Că dacă mă apuc să scriu despre curcubee şi unicorni zice lumea că m-am tâmpit... Şi la starea pe care o am doar la iepuraşi pufoşi îmi sare capu'.

Ah, pentru cei ce vor să ştie...am ajuns la 13. Mă gândesc să mă mai bag până la 20, dar e discutabilă treaba, mai ales că 13 e un număr magic. Cei ce sunt curioşi, să întrebe.

Drafts

"...sau ganduri scrise de-a lungul timpului, prin baruri, salvate in fisierul ((drafts)) de pe telefon, transcrise pe blog intr-o casa nu prea straina, fara diacritice."

Plumb - Cut

Asculta mai multe audio diverse

* Imi oferi soare cand sunt nori si imi oferi nori cand e soare. Ma tii strans cat sa ma protejezi, dar lejer cat sa pot respira. Imi dai aripi destul de usoare sa pot zbura, dar cu schelet de plumb ca sa nu ma prea indepartez de tine. Imi dai vise, idealuri si idei. Imi oferi maretie , ma faci sa ma simt perfecta... Imi demonstrezi ca iubirea nu este doar un mit, ci o realitate care se traieste intens. Imi arati ca toamna se reflecta in ochii mei pentru eternitate si ca eman o caldura cum doar ielele pot sa o faca. M-ai dus in bezna si mi-ai aratat ca pana si acolo exista o raza de lumina. Ai scris despre mine lucruri ce nu le-a scris nimeni niciodata. Eu...eu ti-am zis astazi ca te iubesc?

*Este o retea imensa de tunele subterane peste tot. Intri aici, iesi dincolo... Cu putin noroc dai peste oameni faini... Dar cum norocul meu poate cu greu fi numit noroc si cum oamenii ce-s faini nu mai exista in viata mea, ratacesc prin tunelele subterane fara o tinta precisa. Stau la gura unui nou tunel. Mi-e frica sa intru... Nesiguranta ma impiedica sa mai fac vreun pas. Dreapta mea, pasul meu drept, este stanga ta... asa ca pasesc plina de neincredere cu dreapta mea, in speranta ca de data asta va fi unul drept. Am ramas prieteni sau ne-am racit? Sa imi iau ramas bun, sau sa iti fac cu mana plina de incredere ca te voi regasi la capatul tunelului in care urmeaza sa intru?

*In fiecare zi, duc o batalie din ce in ce mai grea.

Conflictul meu interior se intensifica pe zi ce trece si ma astept ca fiecare moment ce urmeaza sa treaca, sa fie ultimul din lupta asta fara sfarsit. Si totusi, clipele trec una cate una, fara sa zaresc la orizont nici un fel de sfarsit... Nu vad norii rosii, nu vad ingerasii albi, nu vad zambete sincere, nu vad nimic.

Intrebarea ramane...si sper ca nu este una atemporala: Cand va sosi acea clipa cand zambetul imi va cuceri fata, inima, sufletul si spiritul?

De ce este nevoie pentru a ajunge la o farama de fericire? Nu vreau un lucru suprem, stiintifico-fantastic sau de poveste. Vreau doar o clipa de fericire.

*Nu este trist. Este realist.

Nu mai e vorba de mine, ci de tot. Cine zice ca nu se poate sa stai singur la o masa cu bere intr-o mana si tigara in cealalta si sa te simti bine? O fi insistenta, o fi un strop de sentiment, o fi o portita deschisa... Nu ma intereseaza ce este, atata vreme cat este. Nu mai cat, caci desi se spune ca cel ce cauta gaseste, in cazul meu, cel putin, nu este adevarat. Nu mai pun intrebari deoarece nu mai caut raspunsuri. Nu mai caut raspunsuri deoarece nu mai imi pun intrebari. Totusi, mai ramane o singura intrebare: Ce vreau? Nimic. Caci daca nu voi mai vrea nimic, voi avea totul.

*Singurul lucru ce ramane constant intr-o mare tulbure este albastrul. Acelasi albastru senin, care imi zambeste mereu, mereu, mereu...

Am albastrul in ochi, Niciodata nu o sa uit albastrul care imi da aripi, care ma trezeste din betie si care ma face sa plang de fericire. Aceeasi culoare, contrastanta cu rosul meu, dar care imi vine atat de bine...

Ma faci frumoasa, albastrule. Ma faci fericita cand norii din viata mea sunt prea grosi si imi oferi umbra inainte ca soarele sa ma arda. Te port in ochi, in inima, in suflet. Te iubesc.

*M-ai lasat in mijlocul brichetelor goale si a sticlelor goale de bere. Ah, lait-motive...

Totusi, la un moment dat, va veni cineva sa ia sticlele goale de pe mese. Va veni cineva sa goleasca scrumiera plina de chistoace. Va veni cineva sa ia sufletul trist si singur de la masa la o intrebare,la o poveste, la un dans.

Ah, a venit!

N.B. Nu pot sa cred cata suferinta se ascunde intre randurile astea. Am scapat de ea. Nu am ingropat-o, caci mereu exista posibilitatea de a fi dezgropata... I-am dat foc si am privit fumul inaltandu-se spre cer. Apoi ploaia i-a spalat cenusa. De tot. De tot.

No one

"Cu cât aşteptările tale sunt mai mici, cu atât vei fi mai fericit."

Nu mă aşteptam să doară atât de tare indiferenţa. Adică, ştiam că doare, doar că am uitat CÂT de tare doare. În fine, trecând peste asta, viaţa mea merge bine. Puţin spus bine, când tot ce îţi doreai devine din ce în ce mai aproape de scopul stabilit.

Sau, dacă stau să mă gândesc bine, înainte de decembrie mi-am propus că nu o să am aşteptări mari, că o sa ajung să fiu dezamăgită.

Aşa că momentan resimt îndoieli.

Scopurile ce mi le propusesem sunt cele dinainte să îmi propun să nu mai am expectanţe mari sau cele de după? Ca să nu mă prea încurc în ştiinţă, CRED că sunt cele...sau or fi celelalte?

În fine, important este că sunt fericită şi, deşi nu aş fi crezut, am în stomac o armată imensă de fluturi, sau molii, sau gâşte ce nu îmi dau pace.

Nu e bine şi sper să nu îmi dau cu stângu în dreptu... Dar, de e un lucru ce l-am învăţat de la răposatu' este că e bine să zici în faţă ce ai în cap. Deoarece... Deoarece... Deşi uneori, sau mai bine zis, de cele mai multe ori, adevărul doare, e mai bine să îl scuipi afară decât să îl ţii înăuntru, că acolo numa' putrezeşte.

Mai puţin metaforic spus, pe toate planurile îmi merge cel puţin bine, în afară de unul ce nu merită menţionat, pentru că pur şi simplu nu merită.

P.S. Dacă indiferenţa doare, să vă doară, că pe mine m-a durut destul.

Dream...

Dream... Send me a sign

Turn back the clock

Gimme some time

I need to break out

And make a new name

Let's open our eyes

To a brand new day....

It's a brand new day.

A trecut un an de când...

Este groaznic omul când bea şi mai are şase ore până să predea vreo 7 proiecte...right?

Dar omul a băut. Omul s-a simţit bine. Omul îl vrea pe al doilea om lângă el. Iar mă prostesc de cap vorbind prea mult...dar asta este eu. Un om prostit de cap. Şi ce e greşit cu asta? În unele cazuri totul, în altele nimic.

Pentru tine ce este... Totul sau nimic?

Apropo, futută este soarta sau ironia...

În urmă cu un an scriam despre iubire, hai să zicem, în general.

Bine e să ai o evidenţă a ceea ce ai făcut ieri, alaltăieri, luna trecută, anul trecut.

Groaznică soarta... teribil de groaznică.

Hai, trezeşte-te şi îmbrăţişează-mă...

Ah, când mă trezesc eu, simţi şi mă strângi şi mai tare în braţe.

Iar este sesiune,

Iar am făcut o plimbare.

Iar am nevoie de tine. Bine că exişti.

Iar urmează sesiune.

Iar scriu că ce e rău nu moare repede.

Iar îmi ajung 4 ore de somn, chiar mai puţine...

Iar am fost în oraş. Anul trecut Fire, astăzi Janis Stuf...groaznică soartă...

Iar zic că numărul meu norocos este 3.

Iar menţionez că o iubesc pe Oana. Şi ştiu ce a fost anul trecut de a fost singura ce m-a făcut să zâmbesc.

Ador sentimentele. Ador iubirea. Ador să iubesc.

Iar este prea devreme.

Iar trebuie să mă trezesc.

Iar... Dar...

Dar... Totul este atât de la fel şi totuşi atât de diferit.

Iubesc. TOT.

Iubesc tot...

Ryan Star - Brand New Day

Asculta mai multe audio diverse

23 de secunde

Am purtat o discuţie cel puţin interesantă în urmă cu vreo oră cu o prietenă de pe aici din cămin ce mi-a adus aminte de accidentul de maşină ce l-am avut când aveam 13 ani. Pe foarte scurt, m-a lovit un taximetrist cu maşina. Scenă gen Hollywood când te ia din plin pe capotă şi te aruncă pe cealaltă parte a drumului. Din fericire, nu am rămas cu sechele (foarte) mari, decât o grijă suplimentară când traversez şi o superbă cicatrice pe spate, dar astea-s lucruri irelevante, comparativ cu clipele ce le-am trăit în cele 23 de secunde, de la impactul propriu-zis până când am ajuns să mă ridic din noroiul în care am fost aruncată. Da, este adevărat că viaţa îţi trece prin faţa ochilor. Ţin minte clar că am început să îmi pun o mie de întrebări la care nu găseam răspuns, dintre care cele mai obsesive erau "De ce eu?", "De ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie?" şi "Visez?". Apoi fluxul imens de adrenalină mă purta la clipele frumoase ce le aveam trăite până la vârsta ce o aveam şi ţin minte că îmi repetam obsesiv că vreau să îmi mai văd prietenii, rudele, familia... După ce am deschis ochii, vedeam becurile de pe stradă ce se aprindeau pâlpâind (era seară) şi mă întrebam de erau chiar becurile de pe stradă sau de sunt alte beculeţe. În fine, am ajuns într-un final la spital, apoi pe la poliţie să dau declaraţii, iar în noaptea accidentului am stat acasă, dar a doua zi am fost internată la spital pentru analize. E enervant, sau cel puţin eu găsesc enervant că atunci când eşti pus într-o situaţie aiurea toţi cunoscuţii vin cu fructe, sucuri, zâmbete, complimente, întrebări, etc. Eu zic că bine ar fi ca lumea din jurul tău să se poarte în acest fel mereu, nu doar când eşti pus într-o situaţie de genul. Şi chiar de este foarte pueril, de obicei când am discuţii aprinse (să nu le zic uber-certuri) cu tata, de regulă, îmi doresc să ies în stradă şi să paţesc o tâmpenie cât mai gravă, ca să îl mai îmbunez puţin. În fine, am ajuns la 20 de ani, deci nu am păţit nimic extraordinar de grav, deşi probabil lovitura la cap de bordură m-a făcut să gândesc cum gândesc acum (zic).

Era şi este o situaţie cel puţin tristă, vorbind de accidente de maşini şi cea mai mare temere a mea, de doi ani, când sunt şoferiţă, este ca nu cumva să iau viaţa nimănui.

În final, totul e bine când se termină cu bine... dar de unde să ştii când se termină...?

Knock...knock...

Pentru că vroiai să o citeşti...

În urmă cu o oră eram undeva la poarta unui Rai ce era uşor întredeschisă. Vedeam cerul mai albastru decât albastru, iarba mai verde decât verde, norii mai albi decât albi. Ieşea de acolo o rază albă, caldă, ce îmi scăldau ochii într-o mare de iubire şi fericire, de sentimente colorate, de zâmbet... Acum, sunt afundată într-un abis negru,plin de smoală ce mă trage în jos cu repeziciune şi aştept să fiu salvată căci situaţia e mult peste puterile mele... M-am afundat până la genunchi, până la brâu, până la piept, până la gât. Cu o ultimă putere[...to be edited later]

Fir de aţă

Vă rog... insist chiar... Săriţi pe mine din toate direcţiile şi sfâşiaţi-mi trupul până la oase. Muşcaţi cu sete din mâna ce v-a hrănit de nenumărate ori şi aruncaţi cu pietre în cea ce v-ar fi protejat cu preţul vieţii ei. Omorâţi spiritul matern ce v-a ocrotit când vă alăpta de la propriul ei sân de fiecare dată când eraţi înfometaţi – lăsaţi foamea să îl ucidă. Rupeţi-mi hainele şi trântiţi-mă-n noroi... Tot nu o să fiu la fel de murdară ca voi.

Rugăciunea trebuia să mă salveze,dar îngenunchiată,cu mâinile rugânde şi capul plecat, nu am reuşit decât să fiu mai aproape de gunoaiele voastre. Mai aproape de noroiul cu care aţi aruncat în mine, lăsându-mă mânjită. [...]

***************************************************************************************

Iniţial au trecut minute de când nu te văzusem ultima oară. Apoi ore, apoi zile, iar acum au ajuns să fie luni. Curând, timpul nemilos o să transforme şi lunile în ani şi noi vom creşte mai mari şi mai mari şi ... uh, când ne vom revedea, promite-mi că va fi ca atunci când râdeam împreună de scrumul de pe jos ce descria diferite forme. Vedeam norii ca lăcaşuri de îngeri şi fumul nostru se înălţa sus, către nori, cu mesaje pentru heruvimii ce ne priveau de sus şi se bucurau de fericirea noastră. Mi-e dor de tine. Dar nici nu ştiu cum e mai bine... să rămân cu imaginea ce o am despre tine în minte sau să îţi privesc trupul mort care nu schiţează niciun zâmbet, doar de dragul de a-ţi revedea faţa...?

S(o)apte

*post fara diacritice din motive mai mult sau mai putin lesne de inteles

Can we,please, skip monday?

Oare cand a fost ziua cand....

Monday, 2010 September 20 (22:25:24)

---

[23:09] spiritnightwing: apoi am stat pe la el
[23:09] spiritnightwing : am citit
[23:09] spiritnightwing : are carti bune
[23:09] spiritnightwing : si
[23:09] spiritnightwing : am iesit la o praji
[23:09] spiritnightwing : ...si o fo ok
[23:11] spiritnightwing : eu ies ca nu mai pot, clocotesc de nervi si nu are rost sa ii vars pe oameni nevinovati. nb

Gandaci roz, brichete albastre, banane infierbantate, inimi albastre, luna, scoici, lumanari, lumanar, lumanari si vesnicul par rosu.

Cum sa nu iti placa de ea dimineata cand soarele ii bate chipul cu raze calde?...
Cum sa nu omori timpul impreuna cu ea cand timpul moare in ochii ei?

Da, am trecut la fete. Da, le iubesc. Si pe tine...?
Mai este un picut, asa pana la tine.
Un picut, asa...

Amor

Nu vrei să îmi tai aripile şi să faci să crească la loc altele, mai mari?

Nu vrei să îmi scufunzi barca şi să îmi dai în schimb o corabie?

Nu vrei să îmi ştergi zâmbetul şi să îmi pui pe faţă un râs cristalin?

Da, o să rămân o vreme pe pământ şi nu o să mă mai pot înălţa către nori, dar după clipe, zile, luni, ani întregi petrecuţi pe uscat, aripile noi mă vor propulsa mai sus, mai sus...

Da, o să mă ajung pe fundul mării şi sirenele or să mă facă una de-a lor, dar după clipe, zile, luni, ani întregi petrecuţi departe de lumina soarelui, o să navighez cu mai mult drag, mai departe, mai departe...

Da, o să rămân cu faţa ştearsă şi nu o să mai exprim nimic pentru o vreme, dar după clipe, zile, luni, ani întregi petrecuţi sub mască, o să ofer lumii râsete şi o să fiu mai fericită, mai fericită...

Ai uitat cum e să zbori? Ai uitat cum e să simţi soarele mângâindu-ţi genele dimineaţa? Ai uitat cum e să râzi?

Aşteaptă câteva clipe, zile, luni, ani întregi... Aşteaptă...

Dedicaţie

Un an de când.... (click)

Da, mult e un an. Sau mai frumos spus, un an e mult.

Oamenii se schimbă.

Şi îmi place.

Căci...

Am în suflet o incertitudine care nu mă lasă să dorm

şi noaptea devine din ce în ce mai lungă.

Iar ziua...lungă şi ea.

Spui multe, iar eu înţeleg de trei ori mai multe.

Iar ne certăm şi blestemăm cerul. Împăcarea când mai vine?

Bă, iubeşti?

Ah...

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Eh,groaznic de mică lumea...şi mai groaznic e că istoria se repetă...

Iar mor, dar când să mai înviu?...

Am zis că o să renunţ la subtilităţi şi că o să ma joc doar cu cărţile pe faţă, dar cine poate să mai joace aşa în ziua de azi când iubim zile, sărbători, şi nu mai iubim oameni?

Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc.

Trecutul meu, oglinda prezentului

Acuşica, când am fost acasă, am răsfoit caiete vechi pline de amintiri. Şi din greşeală, sau poate că aşa a fost soarta, am dat peste un eseu făcut în clasa a 8-a. Şi era aşa...

Tiranul

Mi-ai lăsat inima să sângereze până la graniţa dintre viaţă şi moarte şi m-ai salvat în ultima clipă doar ca să răneşti din nou. Îţi place să mă torturezi - se vede. Îţi place să plâng şi să îţi cer viaţa înapoi. Îţi place să te joci de-a Dumnezeu. Jocurile astea sado-masochiste însă mă rod mai mult decât orice - nici măcar o armată de carii nu m-ar roade atât. Mă mănânci de vie şi ai o plăcere bolnavă să mă priveşti murind încet.

Dar chiar nu înţeleg de ce îmi faci una ca asta. Nu pot deloc să înţeleg cum găseşti suferinţa atât de fascinată şi Nu înţeleg de ce stau mereu lângă tine. În ochii celor din afară suntem perfecţi - eu, ascultătoare, tu impozant. Dar înăuntru - ah, înăuntru... Câte lacrimi, câte suspine şi mai ales...câtă suferinţă... Sunt, chiar sunt, un măr roşu, perfect rotund, ros de viermi înăuntru...putred.

Am cerut ajutor în stânga şi în dreapta dar toţi mi-au zis că durerea este un miraj şi că nimic nu e aşa cum pare. Dar ei NU ŞTIU cum e... Şi oricât ar încerca să înţeleagă. ei în veci nu or să reuşească. Mă simt ca...mine. Căci mai nou am ajuns să mă identific cu durerea, cu spaima şi chinurile. Sunt un standard pentru suferinţă.

Doamne, câte cuvinte grele... Doamne, cât chin pentru un copil... Doamne, câtă supărare şi tristeţe şi câte... Doamne, câte lacrimi.

Degeaba încerc să ies la suprafaţă din marea învolburată căci ceea ce reuşesc este doar să iau o gură de aer înainte de a mă scufunda la loc, mai adânc...mai adânc... Iar presiunea imensă mă apasă din ce în ce mai tare din toate părţile şi capul mă doare, şi pieptul mă doare şi mâinile mă dor în apa asta rece. Întuneric... Raza de lumină a trecut pe lângă mine, însă durerea nu m-a lăsat să ajung la ea.

Eu nu sunt un om trist, eu sunt o persoană fericită. Căci tot ce simt acum este fericire. O mare uşurare, un munte de pe inima mea s-a ridicat, un lăstar a crescut în mine... Căci eu am ajuns să fiu tu.

Cam atât.