Nu mă aşteptam să doară atât de tare indiferenţa. Adică, ştiam că doare, doar că am uitat CÂT de tare doare. În fine, trecând peste asta, viaţa mea merge bine. Puţin spus bine, când tot ce îţi doreai devine din ce în ce mai aproape de scopul stabilit.
Sau, dacă stau să mă gândesc bine, înainte de decembrie mi-am propus că nu o să am aşteptări mari, că o sa ajung să fiu dezamăgită.
Aşa că momentan resimt îndoieli.
Scopurile ce mi le propusesem sunt cele dinainte să îmi propun să nu mai am expectanţe mari sau cele de după? Ca să nu mă prea încurc în ştiinţă, CRED că sunt cele...sau or fi celelalte?
În fine, important este că sunt fericită şi, deşi nu aş fi crezut, am în stomac o armată imensă de fluturi, sau molii, sau gâşte ce nu îmi dau pace.
Nu e bine şi sper să nu îmi dau cu stângu în dreptu... Dar, de e un lucru ce l-am învăţat de la răposatu' este că e bine să zici în faţă ce ai în cap. Deoarece... Deoarece... Deşi uneori, sau mai bine zis, de cele mai multe ori, adevărul doare, e mai bine să îl scuipi afară decât să îl ţii înăuntru, că acolo numa' putrezeşte.
Mai puţin metaforic spus, pe toate planurile îmi merge cel puţin bine, în afară de unul ce nu merită menţionat, pentru că pur şi simplu nu merită.
P.S. Dacă indiferenţa doare, să vă doară, că pe mine m-a durut destul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu