Rodul

A fost odată ca niciodată o poveste de dragoste. Cei doi se iubeau mai mult decât pot spune cuvintele din orice limbă. Iar iubirea lor a înflorit într-o fetiţă fără nume. O fetiţă cu năsucul cârn, cu ochi albaştri şi părul blond, cârlionţat. Fetiţa era curioasă din fire şi îi plăcea să inspecteze tot. Stătea cu capul în palme şi privea bobocii de trandafiri înflorind, căci ştia că mamei ei îi plac cei nu prea boboci, nici prea trandafiri, ci florile ce erau undeva între. De fiecare dată când trandafirii ajungeau în stadiul perfect, fetiţa avea un coflinct interior puternic. Să îl rupă şi să îl ducă zâmbind mamei care sigur era prin casă, dereticând ceva pe la bucătărie, ori să o cheme pe mama afară să îl vadă? I-a dus trandafiri, dar şi-au pierdut culoarea şi s-au făcut ca pământul, apoi şi-au plecat căpşorul şi au început să plângă până cand mama i-a aruncat. A mai chemat-o la tufa cu trandafiri, dar mama nu îi privea cum îi privea ea. Ei îi plăcea să îi privească ore în şir, pe când mama zicea că e frumos, şi atât. Dar ea ştia că mamei îi venea să prindă fiecare trandafir în palme şi să îl dezmierde cu buzele, doar că, fiind om mare, nu avea timpul necesar.

Vroia şi ea să fie om mare. Îi plăcea să îşi bage degetele în cutia imensă cu mărgele a mamei. Şiraguri infinite veneau din cutiuţa maronie când trăgea de o singură mărgeluţă. Adeseori se întreba cum e posibil ca în cutia maro să încapă atâtea mărgeluţe... De fiecare dată era cu una, două, trei în plus.

Iar tatăl ei... cel mai bun tată din lume. Din păcate nu îl vedea cât de mult şi-ar fi dorit ea, căci el ajungea acasă doar când mărgeaua cea mai strălucitoare nu mai lumina pe fundalul albastru, însă de fiecare dată avea câte ceva pentru ea. Ţine bine minte că odată i-a adus o ciocolată atât de mare, încât nu apucase să mănânce nici jumătate şi obrăjorii îmbujoraţi erau toşi mânjiţi cu mâncarea cea dulce. Sau îi plăceau zilele în care se cocoţa în leagănul înalt din curte şi venea tata şi o ajuta să se legene. Atunci ajungea cel mai sus. Cel mai aproape de mărgeaua cea mare şi strălucitoare.

Nu se putea decide ce îi plăcea mai mult: mărgeaua cea mare, sau mărgeluţele împrăştiate pe cer noaptea. Însă ştia sigur un lucru... Că nu îi plăceau zilele în care vata de zahăr acoperea mărgeluţele de orice fel. Nu îi place vata de zahăr că i se lipesc mănuţele după ce o mănâncă şi odată i s-a lipit mâna dreaptă de obraz şi a durut când le-a dezlipit.

[...va urma, la cerere]