23 de secunde

Am purtat o discuţie cel puţin interesantă în urmă cu vreo oră cu o prietenă de pe aici din cămin ce mi-a adus aminte de accidentul de maşină ce l-am avut când aveam 13 ani. Pe foarte scurt, m-a lovit un taximetrist cu maşina. Scenă gen Hollywood când te ia din plin pe capotă şi te aruncă pe cealaltă parte a drumului. Din fericire, nu am rămas cu sechele (foarte) mari, decât o grijă suplimentară când traversez şi o superbă cicatrice pe spate, dar astea-s lucruri irelevante, comparativ cu clipele ce le-am trăit în cele 23 de secunde, de la impactul propriu-zis până când am ajuns să mă ridic din noroiul în care am fost aruncată. Da, este adevărat că viaţa îţi trece prin faţa ochilor. Ţin minte clar că am început să îmi pun o mie de întrebări la care nu găseam răspuns, dintre care cele mai obsesive erau "De ce eu?", "De ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie?" şi "Visez?". Apoi fluxul imens de adrenalină mă purta la clipele frumoase ce le aveam trăite până la vârsta ce o aveam şi ţin minte că îmi repetam obsesiv că vreau să îmi mai văd prietenii, rudele, familia... După ce am deschis ochii, vedeam becurile de pe stradă ce se aprindeau pâlpâind (era seară) şi mă întrebam de erau chiar becurile de pe stradă sau de sunt alte beculeţe. În fine, am ajuns într-un final la spital, apoi pe la poliţie să dau declaraţii, iar în noaptea accidentului am stat acasă, dar a doua zi am fost internată la spital pentru analize. E enervant, sau cel puţin eu găsesc enervant că atunci când eşti pus într-o situaţie aiurea toţi cunoscuţii vin cu fructe, sucuri, zâmbete, complimente, întrebări, etc. Eu zic că bine ar fi ca lumea din jurul tău să se poarte în acest fel mereu, nu doar când eşti pus într-o situaţie de genul. Şi chiar de este foarte pueril, de obicei când am discuţii aprinse (să nu le zic uber-certuri) cu tata, de regulă, îmi doresc să ies în stradă şi să paţesc o tâmpenie cât mai gravă, ca să îl mai îmbunez puţin. În fine, am ajuns la 20 de ani, deci nu am păţit nimic extraordinar de grav, deşi probabil lovitura la cap de bordură m-a făcut să gândesc cum gândesc acum (zic).

Era şi este o situaţie cel puţin tristă, vorbind de accidente de maşini şi cea mai mare temere a mea, de doi ani, când sunt şoferiţă, este ca nu cumva să iau viaţa nimănui.

În final, totul e bine când se termină cu bine... dar de unde să ştii când se termină...?