20.12.2010

ora 02:41 , hotel Premierre Classe, Paris :

Stau şi mă întreb care a fost prima mea dragoste? Oamenii, teatrul, canto-ul, pianul sau tu? Nu, nu mai stau închisă între patru pereţi străjuiţi de o uşă şi nu mai plâng, ca în alte dăţi. Nu. nu mai stau să sufăr îmbrăţişând lucruri reci care nu îmi oferă nimic altceva decât un suport material pe care să vărs nu râuri, ci fluvii de lacrimi. Nu, nu îmi mai vorbesc mi, căci nu mai este nevoie să mă îmbărbătez singură că totul o să fie bine. Nu, nu mai eşti persoana pe care o contactez de fiecare dată când am ceva de spus...şi am avut, şi încă am atât de multe idei ce zburdă prin capul meu. Nu, nu mai eşti persoana căreia să ii cer ajutor când sunt la ananghie, dar am nevoie de atât de mult ajutor... Nu, nu mai eşti băiatul pe care l-am crescut şi pe care l-am ajutat să devină un om mare şi falnic, ca bradul din poveste.

Dar asta nu înseamnă că nu mai sufăr. Asta nu înseamnă că nu mai ţin deloc la tine. Nu înseamnă că nu mi-e dor să te aud din când în când. Nu înseamnă că nu mai am nevoie de ceea ce îmi ofereai doar tu...nu.

Înseamnă că am trecut peste tot. Înseamnă că m-am vindecat singură de o maladie ce părea incurabilă- că sunt pregătită de o nouă luptă...gata să o câştig sau să o pierd. Am pierdut o dată, dar asta nu înseamnă neapărat că a doua oară o să îmi fie mai uşor să pierd. Înseamnă doar că o să fiu mai pregătită.

Iubesc azi? Pas. Sunt iubită? Mult prea mult spus. Dezamăgesc? La maxim. Sunt dezamăgită? Da. Totuşi...iubesc? Mult spus... Dar zâmbetul din colţul buzei mă dă de gol. Sunt îndrăgostită? Poate... Poate...