Scrisoare catre tine

Dragul meu Tu,

In primul rand, vreau sa iti spun ca mi-e groaznic de dor de tine si abia astept sa revad. A trecut mai bine de o luna de cand nu te-am vazut...nu pot sa cred ca timpul trece atat de repede si in acelasi timp, atat de incet. As putea sa ma invart in jurul acestui subiect doi ani si tot la concluzia asta am sa ajung.

Am luat-o mai incet cu blogul , la inceput din cauza unor probleme cu internetul, apoi cu contul de blogspot, apoi cu laptopul. Intregul Univers o fi conspirat impotriva postarilor pe blog- m-or fi ajuns blestemele unora. Si e pacat ca toata continuitatea cu experienta din Vama s-a dus fix pe apa Sambetei, sa nu zic ca s-a dus pe pula, ca nu e frumos. O sa mai scriu despre a patra zi cat de curand, sau as putea sa iti povestesc aici. Nu stiu cum sa fac. Ma mai gandesc pana la sfarsitul scrisorii.

Luna mai si jumatate din luna iunie au fost un chin pentru mine. Nu un chin englezesc (aka barbie), ci unul romanesc, cu bruste schimbari de la agonie la extaz. Am avut zile care au inceput extraordinar, si s-au sfarsit groaznic. Precum cea de ieri, de la examenul de mate. A inceput foarte bine, examenul a fost ok, am stat acolo si mi-am privit viitorul sot facand ceea ce stie el sa faca cel mai bine: sa existe pentru mine. Apoi, seara am intalnit pe viitorul meu amant, si mi-am petrecut restul serii cu el. Acum nu stiu sigur care-cum or fi sotul si amantul, nu m-ar supara sa isi inverseze rolurile...chiar deloc. Problema a aparut mai tarziu cand stateam cu doi prieteni in Fire si povesteam. Mi-am dat seama ca eu nu sunt indragostita cu adevarat de nimeni. In viata mea a existat o singura persoana ce am iubit-o si de care am fost cu adevarat indragostita. El. Iar acum, pentru a scapa cu inima cat mai putin vatamata, ma agat de oricine, sperand iar la iubire... Si sunt sigura ca e in acest fel : ma agat cu disperar de oricine imi apare in cale si imi induc sentimente ce in mod normal nu ar fi aparut.

Adica, sa iti explic cum vad eu dragostea - ce subiect used... - daca in acei ani in care am iubit, am fost iubita si indragostita de el nu aveam nevoie de nimeni, daca tot ce doream se regasea in el, daca el era totul pentru mine...daca atunci cand auzeam o mica urma de tristete in glasul lui faceam tot posibilul sa o sterg, atunci asta inseamna dragostea adevarata. Nu ceea ce caut eu. Cred ca sunt disperata sau ceva in genul.

Credeam ca in aceasta sesiune o sa ma concentrez mai mult pe invatat, dar se pare ca e o lege universala: cand imi propun ceva, nu imi iese. Desi nu obisnuiam sa fiu asa. Mi-e dor de fata cea ambitioasa de acum cativa ani, care atunci cand isi punea un gand in cap, ii iesea de fiecare data. Am crescut mai mare si parca sunt din ce in ce mai proasta. Iau in serios orice privire rautacioasa, orice vorba aruncata aiurea... Daca asta inseamna maturitatea nu mai vreau sa cresc. Si stii ce? Cred ca o sa ma schimb radical in vacanta de vara. O sa fie una lunga si grea. Trebuie sa imi fac ordine in viata. Sa arunc tot ce e rau si sa pastrez lucrurile bune.

Totusi, cel mai mult ma dispera urmatorul lucru: cand vine vorba de teorie, Cris e prima. Cand vine vorba de practica, cine isi baga coada intre picioare, pleaca botul si dispare repede? Aceeasi Cris. Asa ca ma imbarbatez singura - daca tot nu e nimeni sa o faca- si ii dau bataie. Adica ce? Nu ma pot descurca singura in viata? Ba da, sigur ca pot. Asa ca intr-o zi, cand o sa fie o furtuna cu tunete si fulgere, o sa plec in locul meu magic din Cluj si o sa ma plimb prin ploaie. E singura metoda cunoscuta care ma ajuta sa renasc. Si o sa vorbesc cu picaturile de apa sa ma spele de tot raul, de toate pacatele, de toate gandurile rele si negre si sa ma lase cu amintiri frumoase, ganduri bune. De ce prin ploaie? Pentru ca atunci cand ploua, nu se vede ca plangi. Si pot sa plang in vazut tuturor, in vazul celor cu umbrele ce se feresc de darul ceresc numit ploaie.

Stii, am zis unor persoane dragi ca vreau sa fiu singura. Acum intrebarea este: chiar vreau asta? Sincer, nu stiu. Adica, intr-un fel o vreau pentru ca, repet, trebuie sa imi formatez creierul. Sa imi arunc toate gunoaiele undeva, intr-un colt indepartat, sau sa le scot de tot din mine. Apoi, nu imi place ideea de singuratate. Dar cred ca va fi constructiva aceasta perioada. Voi invata sa ascult mai mult de vocea din mine.

Din fericire, nu o sa uit de tine. O sa iti scriu intr-un mod cat mai constant si o sa recuperez luna asta jumatate in care am fost mai mult sau mai putin despartiti. Stiu ca ti-a fost dor de mine, o simt. Asa ca o sa ma reintorc cu forte proaspete, dupa prima ploaie. Te rog sa nu te superi ca te mai las sa astept, gandeste-te ca e mai bine si pentru tine, si pentru mine. Pentru mine- caci o sa ma curat si pentru tine- ca nu o sa mai fii nevoit sa imi asculti mereu aceleasi frustrari legate de viata sentimentala, iubiri si asa mai departe.

Nu as incheia scrisorica, caci mai am multe de zis, dar e mai bine sa o fac, intrucat daca mai scriu, o sa ma invart in jurul acelorasi subiecte. Nu uita ca te iubesc si ne auzim cat de curand, dupa prima ploaie.

Cu mult drag,

Cris. ( SpiritNightWing)