Homesick

Cică iarba nu e nicăieri mai verde decât acasă. Perfect de acord.

M-aş îneca în Marea Moartă. Să mor cu un gust sărat în gură. Să mor de la gustul sărat.

M-aş duce pe Muntele Olimp să ma jertfesc zeilor. Căci sângele meu este nectar.

M-aş duce să escaladez Everestul, ca să pun lumii capac. Sunt mai presus decât toţi.

Eh, o fi iarba de acasă verde, dar pentru mine orice iarbă este verde. Termenul de "acasă" e unul atât de vag încât nu pot să mi-l explic. Asta pentru că eu cred că acel loc reprezintă, de fapt, oamenii.

Nu contează că e-n China ori în Cuba, atâta vreme cât ai un umăr pe care să plângi, o gură care să îţi vorbească şi o ureche care să te asculte. Omul caută înţelegere. De aceea ne întoarcem, mai de voie, mai de nevoie, la oamenii din trecut care ne-au oferit o anume siguranţă la un moment dat. Şi e trist când în loc să fii primit cu braţele deschise ţi se întoarce spatele. Cică tot ceea ce faci se întoarce. Eh, uite că se întorc una câte una. Prefer mai răruţ, că-i mai drăguţ, decât o avalanşă sufocantă de fantome întoarse după afecţiunea ce au pierdut-o.

Drept să spun, braţele-mi sunt mereu deschise pentru toate nălucile. Dar inima... Discutabilă treabă.