Căţel

Doctorii îl priveau îngroziţi şi se întrebau cum de mai respiră.

El stătea cu ochişorii închişi, făcând eforturi imense ca să rămână în viaţă. Nu putea înţelege cum mâna care îl hrănise i-a putut face atât de mult rău, iar o lacrimă a început să şiroiască în urma celor care curseseră deja. În gură, gustul sărat al sângelui se transforma încet în ceva dulceag şi simţea o briză caldă... Ştia că va muri. Nu o să îl doară, căci a suferit destul până acum.

Totul a început în urmă cu doar două săptămâni, când se plimba liniştit pe stradă, căutând feţe mâhnite pe care să aducă un zâmbet. Îi era foarte uşor să facă oamenii fericiţi, iar ultimul lucru pe care mămica lui i l-a spus înainte ca ea să plece lângă frăţiorii lui într-un loc pe care oamenii îl numeau Rai, a fost acela că, cu cât face mai mulţi oameni fericiţi, cu atât va fi mai aproape de familia lui. Printre oamenii ce treceau în acea zi pe stradă, era şi el... un copilaş de vreo 10 ani, care îşi târâia plictisit picioarele în drumul lui spre casă. Când l-a văzut pe Căţel, a alergat spre el scoţând un ţipăt plin de entuziasm. I-a spus, în timp ce îl strângea în braţe că vor fi prieteni pentru totdeauna şi că îl va iubi, indiferent de ce se va întampla. Căţelul a simţit un val mare de căldură din partea copilului şi a început să îl lingă pe faţă. Nu a fost greu să îşi convingă părinţii să îl păstreze pe Căţel – expresia lui şi felul în care dădea din coadă şi îşi înclina capul într-o parte când un om îi zâmbea, a fost mai mult decât destul.

Prima săptămână a fost mirifică – primea din partea băieţelului toată atenţia, mama şi tata se lăudau cu el, mânca numai bunătăţi, primea exact ce oferea el din toată inima : iubire. Însă dupa fix 8 zile după ce a fost cules de pe stradă, copilul a venit acasă supărat. Căţelul a încercat să îl facă să se simtă mai bine, dar nu a reuşit şi a primit din partea copilului o palma peste bot care a durut mai rău ca orice il duruse până acum – şi era un căţeluş destul de mare, avea 9 luni. Încerca să înţeleagă unde a greşit, dar nu îşi putea da seama... Copilul se comporta din ce în ce mai urât cu el, dar totul a luat o întorsătură groaznică, în a paisprezecea zi.

Căţelul dormea liniştit pe un covoraş, în faţa patului. Stătea fără nici o treabă, visând la venirea băieţelului de la şcoala, pentru a se juca, cum o făceau în fiecare zi. Ştia că el va ajunge acasă când ceasul cel mare va arăta o linuţă, un scaun şi două dreptunghiuri. Şi a venit. Căţelul l-a întâmpinat, cum o făcea de fiecare dată, căutând să pună zâmbete pe faţa băiatului. Dar băiatul nu a zâmbit când l-a văzut, nu a mai fost fericit, ci avea lacrimi în ochi. S-a apropiat de căţel, a ridicat mâna şi a început sa îl lovească cu o ură imensă. Căţelul a început să schelălaie şi a fugit după pat, plângând. Nici nu a apucat să se ascundă bine, că băieţelul a sărit, l-a înhăţat de ceafă şi a început să îl lovească cu ceva dur, de lemn, până l-a nimerit în cap, când căţelul şi-a pierdut conştiinţa. Tot ce Căţelul îşi aduce aminte sunt cuvintele copilului...” Din cauza unei jigodii, ca tine, prietenul meu a murit! Din cauza unei jigodii! Jigodie! Jigodie! JIGODIE!”. Loviturile primite ulterior, date cu o ură nesătulă într-un câine pe jumătate mort, nu le-a mai simţit, căci corpul îi era întru totul amorţit.

Căţelul şi-a recăpătat puţin conştiinţa la spital, unde vedea luminiţe albe şi vedea oameni fără gură vorbindu-i frumos şi mângâindu-l pe capul care îl durea. De fapt, tot corpul îl durea. Nu putea să localizeze nicăieri durerea. Îl durea spatele şi încerca să îşi mişte picioruşele, dar nu reuşea. Simţea oameni agitându-se în jurul lui şi nu înţelegea de ce. Cu un ultim efort, a deschis ochii şi a văzut băieţelul, care plângea în braţele mamei lui. Plângea într-un fel groaznic, atât de tare, încât şi Căţelul îi simţea durerea. A încercat să scoată un ultim scâncet ca să îi pună copilului un zâmbet pe faţă şi a început să se simtă din ce în ce mai bine. Toată durerea din corp rămânea undeva jos, în timp ce el devenea din ce în ce mai uşor. Sufletul i se umplea de toată fericirea culeasă din zâmbetele ce le-a făcut să apară pe feţele atâtor oameni, în timpul scurt ce i-a fost dat lui pentru a face lumea să se simtă bine. În a urmatoarea clipă, era lângă mama lui, întrebând-o : “Mamă, ce înseamnă jigodie?”. Iar mama lui i-a zâmbit, răspunzându-i : “Ceva ce tu niciodată nu ai fost. “