Afară. Acasă

În suprema căutare a unui sălaș, nu contează că aterizezi într-un grajd sau direct la mansarda unui zgârie-nori. Contează să ai siguranța unui nou început. Te pot încălzi alții, sau te poți încălzi singur. Momentan, nu am un loc pe care să îl pot numi din suflet "acasă". Și, uitându-mă în trecut, diverse sentimente antagonice mă răvășesc, deoarece nu știu cu siguranță dacă am avut așa ceva. Am locuit în multe locuri. Și, da, au fost câteva care mi-au rămas întipărite în minte cu un miros dulceag, care trezește o anumită melancolie.... Dar... Ce înseamnă acest "acasă"? Familie, prieteni sau singurătate? E destul de greu de definit. Și probabil că și opiniile diferă de la persoană la persoană, dar nu cred că acest termen ar fi fost inventat dacă nu ar fi existat un sentiment ce putea să fie generalizat. Momentan, duc lipse majore în viață, iar alte aspecte sunt întru totul saturate, deci nu pot spune ca există un echilibru. Poate că am nevoie de un nou început. Dar există teama de necunoscut, care mă împiedică să încep ceva. Sunt perfect conștientă că există numeroase soluții, dar am ajuns să ma plafonez. Am nevoie de puțină ambție. Afară e frig, dar parcă afară e mai bine decât înăuntru. Sărbătorile de iarnă sunt puțin solicitante pentru ego-ul meu. Nici măcar repetivitatea zilnică nu ajută, nici minusculele escapade, nimic. Vreau un loc doar al meu. Îmi lipsește și maturitatea de care dădeam dovadă când eram mai mică. Destul de ciudat, ma simt mai copil ca niciodata. Dar nu copilul care se bucură de zăpadă, face îngerași și împodobește bradul, ci copilul care se încălzește la căldura chibritelor, care trăiește de pe o zi pe alta din mila trecătorilor, dar care are, totuși, un colț de acoperiș sub care se poate adăposti. Se zice că omul face locul. Dar omul trebuie să aiba un loc pentru a-l face.