No one

"Cu cât aşteptările tale sunt mai mici, cu atât vei fi mai fericit."

Nu mă aşteptam să doară atât de tare indiferenţa. Adică, ştiam că doare, doar că am uitat CÂT de tare doare. În fine, trecând peste asta, viaţa mea merge bine. Puţin spus bine, când tot ce îţi doreai devine din ce în ce mai aproape de scopul stabilit.

Sau, dacă stau să mă gândesc bine, înainte de decembrie mi-am propus că nu o să am aşteptări mari, că o sa ajung să fiu dezamăgită.

Aşa că momentan resimt îndoieli.

Scopurile ce mi le propusesem sunt cele dinainte să îmi propun să nu mai am expectanţe mari sau cele de după? Ca să nu mă prea încurc în ştiinţă, CRED că sunt cele...sau or fi celelalte?

În fine, important este că sunt fericită şi, deşi nu aş fi crezut, am în stomac o armată imensă de fluturi, sau molii, sau gâşte ce nu îmi dau pace.

Nu e bine şi sper să nu îmi dau cu stângu în dreptu... Dar, de e un lucru ce l-am învăţat de la răposatu' este că e bine să zici în faţă ce ai în cap. Deoarece... Deoarece... Deşi uneori, sau mai bine zis, de cele mai multe ori, adevărul doare, e mai bine să îl scuipi afară decât să îl ţii înăuntru, că acolo numa' putrezeşte.

Mai puţin metaforic spus, pe toate planurile îmi merge cel puţin bine, în afară de unul ce nu merită menţionat, pentru că pur şi simplu nu merită.

P.S. Dacă indiferenţa doare, să vă doară, că pe mine m-a durut destul.

Dream...

Dream... Send me a sign

Turn back the clock

Gimme some time

I need to break out

And make a new name

Let's open our eyes

To a brand new day....

It's a brand new day.

A trecut un an de când...

Este groaznic omul când bea şi mai are şase ore până să predea vreo 7 proiecte...right?

Dar omul a băut. Omul s-a simţit bine. Omul îl vrea pe al doilea om lângă el. Iar mă prostesc de cap vorbind prea mult...dar asta este eu. Un om prostit de cap. Şi ce e greşit cu asta? În unele cazuri totul, în altele nimic.

Pentru tine ce este... Totul sau nimic?

Apropo, futută este soarta sau ironia...

În urmă cu un an scriam despre iubire, hai să zicem, în general.

Bine e să ai o evidenţă a ceea ce ai făcut ieri, alaltăieri, luna trecută, anul trecut.

Groaznică soarta... teribil de groaznică.

Hai, trezeşte-te şi îmbrăţişează-mă...

Ah, când mă trezesc eu, simţi şi mă strângi şi mai tare în braţe.

Iar este sesiune,

Iar am făcut o plimbare.

Iar am nevoie de tine. Bine că exişti.

Iar urmează sesiune.

Iar scriu că ce e rău nu moare repede.

Iar îmi ajung 4 ore de somn, chiar mai puţine...

Iar am fost în oraş. Anul trecut Fire, astăzi Janis Stuf...groaznică soartă...

Iar zic că numărul meu norocos este 3.

Iar menţionez că o iubesc pe Oana. Şi ştiu ce a fost anul trecut de a fost singura ce m-a făcut să zâmbesc.

Ador sentimentele. Ador iubirea. Ador să iubesc.

Iar este prea devreme.

Iar trebuie să mă trezesc.

Iar... Dar...

Dar... Totul este atât de la fel şi totuşi atât de diferit.

Iubesc. TOT.

Iubesc tot...

Ryan Star - Brand New Day

Asculta mai multe audio diverse

23 de secunde

Am purtat o discuţie cel puţin interesantă în urmă cu vreo oră cu o prietenă de pe aici din cămin ce mi-a adus aminte de accidentul de maşină ce l-am avut când aveam 13 ani. Pe foarte scurt, m-a lovit un taximetrist cu maşina. Scenă gen Hollywood când te ia din plin pe capotă şi te aruncă pe cealaltă parte a drumului. Din fericire, nu am rămas cu sechele (foarte) mari, decât o grijă suplimentară când traversez şi o superbă cicatrice pe spate, dar astea-s lucruri irelevante, comparativ cu clipele ce le-am trăit în cele 23 de secunde, de la impactul propriu-zis până când am ajuns să mă ridic din noroiul în care am fost aruncată. Da, este adevărat că viaţa îţi trece prin faţa ochilor. Ţin minte clar că am început să îmi pun o mie de întrebări la care nu găseam răspuns, dintre care cele mai obsesive erau "De ce eu?", "De ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie?" şi "Visez?". Apoi fluxul imens de adrenalină mă purta la clipele frumoase ce le aveam trăite până la vârsta ce o aveam şi ţin minte că îmi repetam obsesiv că vreau să îmi mai văd prietenii, rudele, familia... După ce am deschis ochii, vedeam becurile de pe stradă ce se aprindeau pâlpâind (era seară) şi mă întrebam de erau chiar becurile de pe stradă sau de sunt alte beculeţe. În fine, am ajuns într-un final la spital, apoi pe la poliţie să dau declaraţii, iar în noaptea accidentului am stat acasă, dar a doua zi am fost internată la spital pentru analize. E enervant, sau cel puţin eu găsesc enervant că atunci când eşti pus într-o situaţie aiurea toţi cunoscuţii vin cu fructe, sucuri, zâmbete, complimente, întrebări, etc. Eu zic că bine ar fi ca lumea din jurul tău să se poarte în acest fel mereu, nu doar când eşti pus într-o situaţie de genul. Şi chiar de este foarte pueril, de obicei când am discuţii aprinse (să nu le zic uber-certuri) cu tata, de regulă, îmi doresc să ies în stradă şi să paţesc o tâmpenie cât mai gravă, ca să îl mai îmbunez puţin. În fine, am ajuns la 20 de ani, deci nu am păţit nimic extraordinar de grav, deşi probabil lovitura la cap de bordură m-a făcut să gândesc cum gândesc acum (zic).

Era şi este o situaţie cel puţin tristă, vorbind de accidente de maşini şi cea mai mare temere a mea, de doi ani, când sunt şoferiţă, este ca nu cumva să iau viaţa nimănui.

În final, totul e bine când se termină cu bine... dar de unde să ştii când se termină...?

Knock...knock...

Pentru că vroiai să o citeşti...

În urmă cu o oră eram undeva la poarta unui Rai ce era uşor întredeschisă. Vedeam cerul mai albastru decât albastru, iarba mai verde decât verde, norii mai albi decât albi. Ieşea de acolo o rază albă, caldă, ce îmi scăldau ochii într-o mare de iubire şi fericire, de sentimente colorate, de zâmbet... Acum, sunt afundată într-un abis negru,plin de smoală ce mă trage în jos cu repeziciune şi aştept să fiu salvată căci situaţia e mult peste puterile mele... M-am afundat până la genunchi, până la brâu, până la piept, până la gât. Cu o ultimă putere[...to be edited later]

Fir de aţă

Vă rog... insist chiar... Săriţi pe mine din toate direcţiile şi sfâşiaţi-mi trupul până la oase. Muşcaţi cu sete din mâna ce v-a hrănit de nenumărate ori şi aruncaţi cu pietre în cea ce v-ar fi protejat cu preţul vieţii ei. Omorâţi spiritul matern ce v-a ocrotit când vă alăpta de la propriul ei sân de fiecare dată când eraţi înfometaţi – lăsaţi foamea să îl ucidă. Rupeţi-mi hainele şi trântiţi-mă-n noroi... Tot nu o să fiu la fel de murdară ca voi.

Rugăciunea trebuia să mă salveze,dar îngenunchiată,cu mâinile rugânde şi capul plecat, nu am reuşit decât să fiu mai aproape de gunoaiele voastre. Mai aproape de noroiul cu care aţi aruncat în mine, lăsându-mă mânjită. [...]

***************************************************************************************

Iniţial au trecut minute de când nu te văzusem ultima oară. Apoi ore, apoi zile, iar acum au ajuns să fie luni. Curând, timpul nemilos o să transforme şi lunile în ani şi noi vom creşte mai mari şi mai mari şi ... uh, când ne vom revedea, promite-mi că va fi ca atunci când râdeam împreună de scrumul de pe jos ce descria diferite forme. Vedeam norii ca lăcaşuri de îngeri şi fumul nostru se înălţa sus, către nori, cu mesaje pentru heruvimii ce ne priveau de sus şi se bucurau de fericirea noastră. Mi-e dor de tine. Dar nici nu ştiu cum e mai bine... să rămân cu imaginea ce o am despre tine în minte sau să îţi privesc trupul mort care nu schiţează niciun zâmbet, doar de dragul de a-ţi revedea faţa...?

S(o)apte

*post fara diacritice din motive mai mult sau mai putin lesne de inteles

Can we,please, skip monday?

Oare cand a fost ziua cand....

Monday, 2010 September 20 (22:25:24)

---

[23:09] spiritnightwing: apoi am stat pe la el
[23:09] spiritnightwing : am citit
[23:09] spiritnightwing : are carti bune
[23:09] spiritnightwing : si
[23:09] spiritnightwing : am iesit la o praji
[23:09] spiritnightwing : ...si o fo ok
[23:11] spiritnightwing : eu ies ca nu mai pot, clocotesc de nervi si nu are rost sa ii vars pe oameni nevinovati. nb

Gandaci roz, brichete albastre, banane infierbantate, inimi albastre, luna, scoici, lumanari, lumanar, lumanari si vesnicul par rosu.

Cum sa nu iti placa de ea dimineata cand soarele ii bate chipul cu raze calde?...
Cum sa nu omori timpul impreuna cu ea cand timpul moare in ochii ei?

Da, am trecut la fete. Da, le iubesc. Si pe tine...?
Mai este un picut, asa pana la tine.
Un picut, asa...

Amor

Nu vrei să îmi tai aripile şi să faci să crească la loc altele, mai mari?

Nu vrei să îmi scufunzi barca şi să îmi dai în schimb o corabie?

Nu vrei să îmi ştergi zâmbetul şi să îmi pui pe faţă un râs cristalin?

Da, o să rămân o vreme pe pământ şi nu o să mă mai pot înălţa către nori, dar după clipe, zile, luni, ani întregi petrecuţi pe uscat, aripile noi mă vor propulsa mai sus, mai sus...

Da, o să mă ajung pe fundul mării şi sirenele or să mă facă una de-a lor, dar după clipe, zile, luni, ani întregi petrecuţi departe de lumina soarelui, o să navighez cu mai mult drag, mai departe, mai departe...

Da, o să rămân cu faţa ştearsă şi nu o să mai exprim nimic pentru o vreme, dar după clipe, zile, luni, ani întregi petrecuţi sub mască, o să ofer lumii râsete şi o să fiu mai fericită, mai fericită...

Ai uitat cum e să zbori? Ai uitat cum e să simţi soarele mângâindu-ţi genele dimineaţa? Ai uitat cum e să râzi?

Aşteaptă câteva clipe, zile, luni, ani întregi... Aşteaptă...

Dedicaţie

Un an de când.... (click)

Da, mult e un an. Sau mai frumos spus, un an e mult.

Oamenii se schimbă.

Şi îmi place.

Căci...

Am în suflet o incertitudine care nu mă lasă să dorm

şi noaptea devine din ce în ce mai lungă.

Iar ziua...lungă şi ea.

Spui multe, iar eu înţeleg de trei ori mai multe.

Iar ne certăm şi blestemăm cerul. Împăcarea când mai vine?

Bă, iubeşti?

Ah...

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Eh,groaznic de mică lumea...şi mai groaznic e că istoria se repetă...

Iar mor, dar când să mai înviu?...

Am zis că o să renunţ la subtilităţi şi că o să ma joc doar cu cărţile pe faţă, dar cine poate să mai joace aşa în ziua de azi când iubim zile, sărbători, şi nu mai iubim oameni?

Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc.

Trecutul meu, oglinda prezentului

Acuşica, când am fost acasă, am răsfoit caiete vechi pline de amintiri. Şi din greşeală, sau poate că aşa a fost soarta, am dat peste un eseu făcut în clasa a 8-a. Şi era aşa...

Tiranul

Mi-ai lăsat inima să sângereze până la graniţa dintre viaţă şi moarte şi m-ai salvat în ultima clipă doar ca să răneşti din nou. Îţi place să mă torturezi - se vede. Îţi place să plâng şi să îţi cer viaţa înapoi. Îţi place să te joci de-a Dumnezeu. Jocurile astea sado-masochiste însă mă rod mai mult decât orice - nici măcar o armată de carii nu m-ar roade atât. Mă mănânci de vie şi ai o plăcere bolnavă să mă priveşti murind încet.

Dar chiar nu înţeleg de ce îmi faci una ca asta. Nu pot deloc să înţeleg cum găseşti suferinţa atât de fascinată şi Nu înţeleg de ce stau mereu lângă tine. În ochii celor din afară suntem perfecţi - eu, ascultătoare, tu impozant. Dar înăuntru - ah, înăuntru... Câte lacrimi, câte suspine şi mai ales...câtă suferinţă... Sunt, chiar sunt, un măr roşu, perfect rotund, ros de viermi înăuntru...putred.

Am cerut ajutor în stânga şi în dreapta dar toţi mi-au zis că durerea este un miraj şi că nimic nu e aşa cum pare. Dar ei NU ŞTIU cum e... Şi oricât ar încerca să înţeleagă. ei în veci nu or să reuşească. Mă simt ca...mine. Căci mai nou am ajuns să mă identific cu durerea, cu spaima şi chinurile. Sunt un standard pentru suferinţă.

Doamne, câte cuvinte grele... Doamne, cât chin pentru un copil... Doamne, câtă supărare şi tristeţe şi câte... Doamne, câte lacrimi.

Degeaba încerc să ies la suprafaţă din marea învolburată căci ceea ce reuşesc este doar să iau o gură de aer înainte de a mă scufunda la loc, mai adânc...mai adânc... Iar presiunea imensă mă apasă din ce în ce mai tare din toate părţile şi capul mă doare, şi pieptul mă doare şi mâinile mă dor în apa asta rece. Întuneric... Raza de lumină a trecut pe lângă mine, însă durerea nu m-a lăsat să ajung la ea.

Eu nu sunt un om trist, eu sunt o persoană fericită. Căci tot ce simt acum este fericire. O mare uşurare, un munte de pe inima mea s-a ridicat, un lăstar a crescut în mine... Căci eu am ajuns să fiu tu.

Cam atât.