aLONEly

E o ceata ce acopera usor ochii,facand ca totul sa fie mai neclar,mai frumos, mai roz. Face ca inima sa bata in gat si ca zambetul sa apara instant pe fata cand vezi omul care e responsabil de toata aceasta splendoare de sentiment.
Visam cu ochii deschisi la un el sau la o ea, apare in viata asta scurta si ii dam cu piciorul,sau este dat cu piciorul.
Sunt in stare sa invat o limba noua daca nu ai inteles pana acum ca mi'esti drag... Poate asa o sa intelegi. O sa invat sa simt in alt fel daca nu ai inteles pana acum ca eu SIMT. O sa invat sa zambesc in alt fel daca pana acum nu ai inteles ca doar datorita tie zambesc. O sa dau 101% daca nu ai inteles pana acum ca tie ti-as da 100%.
Sper sa... Sper... Sa mai sper...?

Hai

Intr-un final piere si zambetul din coltul gurii si singurul zambet ce mai poate fi afisat este cel desenat cu ruj rosu pe o fata alba. Uiti din cand in cand, iti mai amintesti atunci cand vezi doua perechi de buze sarutandu-se si amaraciunea ce te cuprinde schiteaza un zambet fals,pictat de dor. Lasi privirea in jos cu speranta ca mortii din trecut fie vor reinvia, fie vor ramane uitati pe veci. Aici nu mai ramane loc de interpretari. Acum nu mai e clipa din prezent. Acelasi nu mai e la fel.

Cui

Cui să îi umplu nopțile cu povești?

Cui să îi sărut mâinile în timp ce doarme?

Cui să îi mângâi obrazul trist?

Cui să îi zâmbesc pentru a-i alina tristețea din ochi?

Lasă, iubești, nu iubești, vremea inimii trece. Nu ar trece și groaznica durere dintr-un suflet uitat într-un colț de lume?

La mijloc de început, după puncte și semne de întrebare, cu propoziția lăsată în aer de lacrimi, am în gând doar un "te iubesc" ce nu înseamnă nimic pentru tine.

Lasă... Că deși speranța moare ultima, și ea moare.

Oricum, poți avea siguranța că ai compensat toate zâmbetele ce mi le-ai dat cu oceane planetare de lacrimi. Nu îți port ranchiură. Nu te urăsc. Nu mai simt nimic. Și totuși... doare.

Inel

Un simbol trilematic... Inelul. Căci leagă două persoane.

Când eram mică, auzeam la nesârșit povestea cu steaua ce s-a rupt în două și ale cărei jumătați trebuie să se regăsească pe Pământ. De curând am fost întrebată unde mi-a căzut jumătatea de stea. Am răspuns clar și concis "O fi picând într-o mare și s-a stins".

O poveste de dragoste nu trebuie neapărat să se consume într-un inel. Nu s-ar mai numi poveste. Doare la început, treci peste, începi o altă poveste, și tot așa... Un alt fel de inel. Și deși unii spun că viața este doar o coardă, eu prefer să o văd ca un lanț, cu inele inegale. La un moment dat dai de inelul din capăt, în care poți să prinzi agățătoarea. Până atunci, mai pune câteva inele acestui destin înlănțuit.

Curios fapt... Cică alergăm după idioți când alții, care ar merita atenția noastră ne aleargă din spate... Asta nu ne face pe noi idioți?

Război

"You have suffered enough. And warred with yourself. It's time that you won."

Îmi e greu să înțeleg cum unii pot fi atât de grei de cap. Măi, țin la tine. O știi. Te găsesc și în locurile în care nu te caut. Cum mama dracului poți să te întorci cu spatele la ceva ce ți-ai dorit?

Am pus norii în fața soarelui să nu te ardă și ți-au întunecat de tot privirea.

Ia-mă de mână și hai să nu ne mai distrugem reciproc. Hai să zburăm dracului unde e bine și frumos și hai să o facem împreună. Eu nu vreau să mă repet. Și o să fie ultima oară când te mai trag de mânecă. Nu promit că o să aștept la nesfârșit, căci nu sunt zeița timpului. Spun doar că o să sper până la îngeri și inapoi.

Citez de la tine "ca plec din cluj ... aia nu inseamna ca se rupe tot ... daca plec" Propun Picătura

Sexless

Bag mâna în foc - ai făcut tâmpenii la viața ta.

Știu sigur că ai plăcut la nebunie pe cineva, ai tăcut și trenul a plecat cu un minut înainte ca tu să ajungi în gară.

Ei bine... Eu iubesc o iluzie. Rămân la idei platonice, întorcând spatele gării, cu căștile în urechi. Și... ce ciudat... Stând cu spatele la gară, stau cu fața la tine.

Naiba să le ia. E ciudat... Vrei apă. Ninge. Și nu îți dai seama că fulgii sunt doar stropi înghețați. Și mori însetat.

Histoire d'amour Capitolul final (1)

Cum se face că o rană atât de veche să se simtă atât de proaspătă? Nici ea nu știe... S-a trezit ca în dimineața de ieri, a băut cafea din cutia de ieri, a fumat aceleași țigări ca și ieri, a ascultat aceeași muzică de ieri. Face ce face de zeci de ieri încoace. Poate că are nevoie de ceva nou, de o schimbare, de un nou impuls. Poate că are nevoie de un cineva să o scoată din monotonie. Sau poate are nevoie să rămână la fel ca ieri. Căci ieri e mai bun decât ziua dinainte de ieri. Ziua blestemată ce nu merită să primească nici un nume.
Dar,totuși, a schimbat destul de multe în ultima vreme. A schimbat atât de multe aspecte fizice la ea, încât este de nerecunoscut. Părul negru nu mai curge vâlvoi peste umerii albi, ci se chinuie să îi atingă. Sânii nu mai sunt la fel de generoși cum erau, sunt cu mai mult de o cupă mai mici. Talia ei perfectă este acum o stinghie plină de așchii, iar cearcănele de sub ochii mari umbresc obrajii palizi. A slăbit kilograme bune, și asta se vede pe paltonul care atârnă pe ea ca pe umeraș. Nu mănâncă decât covrigi și fumează. Fumează mult. Și tușește mereu. Nu mai e ea, fata fermecătoare, plină de șarm.
Psihic este distrusă. Gânduri sumbre îi predomină gândirea și miile de amintiri ce le are cu el, o fac să surâdă pentru o secundă, după care boabe de rouă apar în colțurile ochilor obosiți și plânge ca ieri, cu aceeași durere, cu aceleași suspine și regrete. Îi pare rău că planul nu a ieșit cum trebuia să iasă, că s-a îndrăgostit când nu trebuia să o facă, că a fost ucis înainte să îl omoare ea. Ar fi preferat să îl sufoce cu ironie și să îl înece cu amor decât să dispară în felul groaznic în care a făcut-o. L-ar fi ucis fără să îl doară. Nu ar fi simțit nimic decât pentru o fracțiune de secundă...

Ca și ieri, caietul ei este deschis la aceeași pagină.

„Știu că îl doare. Știu, căci și eu simt la fel. Poate că o să fac cumva să fie la fel, poate o să stric totul. Poate o să se întoarcă la ea, sau poate o să rămână la mine. Poate o să ne întoarcem la noi,sau poate o să ajungă să fie distant. Am vorbit aseară cu el, sau mai bine spus, mi-a vorbit. Mi-a scris un mesaj lung. Și nu am avut curajul să îi răspund. Mi-a scris următoarele : Nu sunt omul căruia să îi duci lipsa. Nu sunt cel căruia să îi porți grija. Trebuie, în primul rând să ai grijă de tine. Te pup. Sincer, mesajul m-a bulversat mai mult decât să mă lumineze. E atât de greu să înțelegi că dacă un om ține la tine, merge până la Dumnezeu și înapoi pentru ca să mai vadă ochii persoanei dragi încă o dată? Grijă de mine am doar ca să ai tu ce și pe cine să iubești. Dar, deh, poate iubire e un cuvânt prea mare. Căci de când Ioana s-a reîntors în țară... Blestemată ființă!
Nu îmi pasă și totuși îmi pasă enorm de mult. Mă zbat ca un pește între două lumi... Să lupt pentru ce suntem, pentru ce putem fi, sau să renunț la idealuri și povești adolescentine? Poate că nu sunt adolescentine, totuși. Poate la vârsta pubertății suntem doar cât de deschiși trebuie să fim când vine vorba de prea-măritul amor. În final, și mai târziu avem fluturași în stomac. Doar că băieții sunt prea bădărani și fetele prea târfe ca să mai recunoască un fior atât de primitiv. Să le ia naiba de eșecuri ce schimbă oamenii. Știu, am mai spus-o și o repet. Ce ma face mai puternică, nu mă face neapărat mai bună. Dar eu prefer să fiu slabă, cu o mască puternică și un suflet naiv, de copil
Te... iubesc? Te... urăsc?Cred că răspunsul e undeva între. Sau e un raport perfect proporționat iubire-ură. Căci iubesc dățile în care sunt cu tine și urăsc clipele în care taci. Căci iubesc tu-ul și urăsc el-ul. La naiba să mă ia. Vin la tine. Sau mai bine nu...? Am impresia că mă chemi insistent și de aud în spatele minții, strigându-mi numele. Poate trebuie să te ignor. Poate... Poate... Poate... Eh, moneda! E cap. Pajura zicea să stau acasă, așa că vin la tine. Sper doar să te găsesc dormind. ”

Și s-a dus la el. Și tabloul ce i s-a afișat ar fi spulberat sufletul oricărui om, oricât de viking ar fi. Și a văzut ceva ce nu poate fi scos din minte. Imaginea apocaliptică se derulează în fața ochilor ei de fiecare dată când clipește și ochii înroșiți abia mai au lacrimi să deplângă o poveste care a început atât de frumos, a avut o continuare superbă și care s-a sfârșit atât de brusc. Scrisul, dușman al imaginației...

Data de paisprezece noiembrie nu era decât o zi de luni normală pentru Andrei. Normalul e prea greu de definit, dar să zicem doar că urma să se întâlnească iar cu Ioana, la o cafea, să termine încă un proiect-două, căci avea nevoie de bani, să se uite la televizor și să se întâlnească cu prietenii lui vechi. Astăzi însă avea și altceva de făcut. A primit înștiințare că un vechi prieten, Adi, care era închis de mai bine de 2 ani, vrea să îl primească în vizită. Fusese mutat de curând în penitenciarul din oraș și avea dreptul la o vizită pe săptămână, iar cum l-a ales pe Andrei să îi fie vizitator, nu putea să refuze. În schimb, nu îl văzuse de multă vreme, și îi era dor de el.
La ora unu, era în sala unde urmau să se întâlnească. Adi era de nerecunoscut – era mult mai bine făcut decât îl ținea Andrei minte, însă ochii albaștri și zâmbetul larg erau aceiași. S-au îmbrățișat, s-au sărutat, după care s-au așezat la masă și au început să povestească. Aveau timp o oră, timp savurat din plin de cei doi prieteni. Au început să vorbească despre generalități, despre ultimele vești, despre prietenii comuni.
- Și, ia zi, cum mai e cu Ioana? l-a întrebat Adi, zâmbind cu subînțeles.
- Eh, cum să fie...? S-a reîntors acasă și vrea să reluăm povestea de unde am lăsat-o, dar eu am cam trecut peste... În schimb, am pe altcineva în cap acum.
- Stai, stai... O așa-numită Lolita?
- De unde dracu știi tu de ea?
Adi a început să râdă zgomotos, după care a devenit serios dintr-o dată și s-a aplecat peste masă șușotindu-i prietenului său.
- E fosta gagică a lui Devi, și tu îl știi pe Devi.
- Îl știam. Folosește trecutul. Eu îl știam înainte de ea și ea mă știe de după el. Nu are habar că îl știu, sau, ca să fiu mai clar, din triunghiul ăsta conjugal, laturile sunt punctate, pot să zic șterse chiar.
- Nu, nu... Mă înțelegi greșit. Din partea mea poți să fii și cu sor-mea. Poți să ți-o pui și cu mamaia, eu am o singură rugăminte la tine. Încearcă să dai de el. E liber. Și am nevoie de zăpadă. E musai, dacă mă înțelegi, și nu am la cine altcineva să apelez.
- Și cum mama dracului vrei să dau de el? Nu pot să o întreb dacă îl cunoaște, e prea evident... E prea ... nu... Nici nu îmi vine să mă risc..
- Frate, te rog, te implor... Te... Îți... Măi! Mai am o lună și ies. Și vreau să mă asigur că o să fiu reprimit în lumea bună cu fast! Vreau să știu... Pot să contez pe fratele meu de cruce?
Cu greu, Andrei a acceptat să reia legătura cu pierdutul lor prieten, știind că pune în joc pielea mai multor oameni. Au mai continuat să vorbească despre amintiri, despre vremuri apuse, despre viitoare planuri și timpul a zburat pe lângă ei. Vizita s-a încheiat cu o îmbrățișare și un „Știam că pot să mă bazez pe tine” din partea lui Adi.

Ea

Ea nu trăiește în trecut, ea savurează fiecare moment al prezentului. Ea nu suferă, ea s-a resemnat de curând și este împăcată. Ea nu plânge, ea înghite lacrimile, punându-și un zâmbet forțat pe buze, care, poate o să o ajute. Ea nu tace, ea vorbește neîncetat despre stele și vise și idealuri. Ea nu suspină, ea respiră adânc fiecare clipă, ca și cum ar fi ultima. Ea nu închide ochii, ea îi ține larg deschiși pentru a nu rata nici o oportunitate.

Dar când ninge și inspiră adânc fulgii de zăpadă....
Ea se întoarce în trecutul dureros, care îi scoate bandajul de pe inimă, și care se sparge înapoi în milioane de bucățele. Începe să plângă cu suspine, cu ochii inchiși și capul plecat, tăcând. Un colț de lumină nu îi ajunge pentru a o face să strălucească. Căci atunci când zăpada o acoperă în alb, ea scoate din ea tot negrul.

Word.

Un minut într-un colț de nor este de ajuns pentru a-i simți lipsa timp de o viață. Un fum dintr-o țigară este de ajuns să te facă să vrei mai mult. O privire în direcția greșită este de ajuns să te facă să suferi o viață întreagă.
Am zis-o și o repet. Nu îmi este bine. Nu mai am putere să lupt pentru povești platonice. Nu mai am aer să inspir energia din jur. Doare. Doare. Doare. Și ce doare, te rănește. Rana se vindecă uneori, dar ajunge și să se infecteze. A mea... mă distruge încet înăuntru. Încet și sigur. Ca un fumător pasiv de sentimente duse în extrem.

Simți? Dar... vrei să simți?

Curaj? Am destul. Iubire? Mai mult decât trebuie. Avânt? Din plin. Și pot să fac ceva cu toate acestea? Nu... Căci nu pot să sparg zidurile ridicate cu ură și indiferență.

Propunerea mea? Să apleci puțin privirea asupra florii ce ai plantat-o și să o mai uzi din când în când. Ori, o să se ofilească. Și dacă pe tine nu te doare, găndește-te la ea. Cum visează la apă. Cum țipă, însetată, măcar la o picătură de bunăvoință. Căci a crescut datorită ție. Și e tot datoria ta să nu o lași să moară.

If only...

...for your good.

Plutesc în orizont, neputând să mă decid dacă să o iau spre cer, sau să ma scufund în mare. O vorbă zice că în dragoste și în război, totul este posibil și legal, iar o altă vorbă îndeamnă la abandonarea scopului, pentru ca celălalt să fie fericit.

Caut în vise, caut în zâmbete, caut în nori și caut în stele un răspuns. Cică răspunsul e la mine. Dar eu înaintez cu greu, căci am în față o vijelie ce face ca pasul ce urmează să fie greu... Și mai greu... Și mai greu.

Stau pe loc. Asta în cel mai bun caz. Căci am început deja să involuez încet. Da, trebuie să mă mișc cumva din loc... Dar aripile-mi sunt înțepenite. E mai frustrant să ai aripile gata crescute și să nu fii în stare să avansezi,decât să nu le ai deloc. Hai să aducem ieriul înapoi.

Nu se va scufunda nici un vas. Nu va pieri nici un zâmbet. Nu se va îneca nici un camarad.

Orice război e mai ușor în doi, căci tu îmi vei căra trupul invalid în spate,când eu te voi ghida în întunericul din spatele irișilor albi. Dar... momentan zac cu trupul zbrobit în speranța că, orbecăind, îmi vei găsi cadavrul, spre a-l ajuta să înainteze. Strig, ca să mă auzi, căci știu că ochii nu văd decât un licăr de speranță. Țip, însă încet, încet, vocea îmi piere... Eu, totuși, încă țip.