Suspin(e)

Mai bine regret ceva ce am facut, decat sa regret ceva ce nu am facut.

Am prea multe postari care nu sunt publicate.

Caci EA mi-a zis ca publicandu-le ma dezbrac de tot si raman goala in fata unui public flamand care imi va sfasia trupul. Iar fara trup unde sa imi adapostesc sufletul?

Sfarsit

*post fara diacritice, din motive mai mult sau mai putin lesne de inteles

Nu cred ca a fost greu de inteles ca sunt o statueta de piatra ce tine strans la piept un copilas. Am impietrit aici sub privirea cruda a Medusei, doar pentru a-l tine pe el departe de tot raul din lume. Am suferit eu destul, nu mai trebuie sa sufere si el. Privirea ei atintuita asupra copilului mi-a impietrit inima, care si asa era plina de durere.

Si acum, cand totul a ajuns la sfarsit, as plange, dar statuile de piatra nu au lacrimi.

Privind rodul spart in fata mea, stiind ca am apelat la aceasta masura in zadar, ma distruge complet.

Cu cata ura poate un om sa distruga o imagine atat de delicata? ...

Am ajuns de unde am pornit.

Am sacrificat totul ca sa te protejez si te-am si distrus astfel.

Păi...

Păstrează-mă la valori negative... să rămân înghețată și să nu mai simt nimic.

Și mai lasă-mă să din când în când să iau aer câte un pic.

Aruncă-te în fața furiei și a urii și lasă-mă să ma zbat

Ca o bestie flămândă cu sentimente ce au înghețat.

Scuip flăcări și ghețarii îi topesc cu toată ura.

Doar tu poți cu un sloi de gheață să îmi răcorești gura.

Dar ai ales un alt drum plin de noroi, plin de mocirlă, plin de gri

Și ai lăsat în urmă un joc clădit de doi copii.

Țip mării că-i urâtă și slută și pute și că vreau azi să dispară.

Țip soarelui că-i foc, că-i prea cald și că arde și nu vreau să ma mai doară.

Îți țip în față c-am iubit, am luptat, am luptat și a fost în zadar.

Îmi urăsc inima că a creat un sentiment mult prea murdar.

Refren

O să fiu zeiţa focului dacă o să fii marea
Ce scaldă ochii trişti şi zâmbete pierdute-n soare
De vară-n privirea pierdută şi buze ca sarea
În bucate. Un zeu al apelor ce-n veci nu moare.

O zi/O postare

... cum nu am mai avut de prea multa vreme.

Ieri am pornit cu draga mea Mary spre scoala sa vedem ceva rezultate ce se afisasera. Doar ca inainte sa coboram dealu' Hasdeului, scumpa mea colega a tinut mortis sa mergem sa verificam daca masina ei e ok, daca mai porneste, etc. Asa ca am luat-o la deal, pe Pastorului sa vedem ca scumpa Dacie era ingropata in zapada. Ne apucam de curatat masina, dupa care sa vedem de mai porneste. Urca Mary la volan, da o cheie, doua, trei...nu porneste. Hai ca daca tot eram in panta, ma pun sa o imping(me is HULK). Si ma chinui, si imping, si...degeaba. La un moment dat, apare un voinic de vreo 60 de ani, care a insistat sa se uite sub capota. Trecem de faptul ca la varsta lui nu mai stia cum se deschide capota unei Dacii si ca s-a uitat la motor de parca el ar fi inventat-o (oricum, la cat de tinerel era, nu ar fi fost exclus), si impingem iar. Intr-un final, masina o ia la vale si Mary reuseste sa o porneasca. Urc si eu in bijuteria rubinie si Mary propune sa mergem pana la FSEGA cu brum-brum. Cam sceptica, accept.

O luam frumos catre scoala, si cum regulile de circulatie trebuiesc respectate, oprim la rosu, la semaforul din fata Casei de Cultura a Studentilor(aka centrul Clujului). Si draga Dacie isi da duhul. Newsflash: nu eram decat pe a treia banda. Toate bune si frumoase, cobor sa o imping... dar naiba poate sa impinga masina cand pe langa noi treceau dobitocii cu cel putin 50km/h claxonand(ca nu era destul de clar ca am ramas blocate acolo). Mai de voie, mai de nevoie, ma duc in statia de taxi-uri sa cer ajutor. Si, ca sa vezi, taximetristul era genul de om care, vorba lui Vicky, il cauta moartea pe-acasa. S-a tras oleaca pe fese...ca e in timpul lucrului, ca are clienti, dar la rugamintile(sau mai bine zis plangarelile) mele, a zis ca ne ajuta. Cat era semaforul rosu, fug iar in mijlocul drumului la masina. Nenea, desteptul, da sa treaca atunci cand semaforul deja se inverzise(i-o fi fost greata?). Pana sa ajunga la noi era sa dea vreo doua masini peste el(ce ziceam eu ca il cauta moartea...?), dar intr-un final, reuseste sa ajunga la capatul curcubeului. Ma pun iar sa imping, cu ajutorul lui, si nu reusim sa parcurgem mare distanta(vreo 2 metri), ca nenea cedeaza. Asadar, ramanem iar singure cu masina in mijlocul drumului. Ma chinui, imping si observ cu coada ochiului trei baietasi ce stateau pe trepte la CCS si radeau si cu fundul de noi. Ma disper, si le urlu urmatoarele: "Ce p%@A mea stati acolo si va uitati la noi si radeti? Haideti si ajutati-ne!". Si se pare ca nervii sau faptul ca le-am oferit o portie sanatoasa de ras, au dat roade, in ideea ca au venit si ne-au ajutat sa scoatem masina din mijlocul drumului si sa o parcam in parcarea taxiurilor. Dupa ce a dat ceva telefoane, Mary a reusit sa o porneasca si sa o urce inapoi la patutul ei.

Eh, cine mai impinge Dacii rosii in mijlocul Clujului?

Şi dacă-mi dai papucii...

...dă-mi-i p-ăia gri.

Chiar de sună a clişeu... Ori îmi dai ignor, ori nu îmi mai dai.

Cel mai enervant lucru este când cineva îţi împunge coastele în mod constant cu tâmpenii ce nu-şi mai au rostul. Acu' vorbesc şi eu şi ca păţitu' şi ca păţitoru'... să zic aşa.

De obicei când un lucru e terminat, e terminat. Retuşările ulterioare, pe lângă că nu îşi au rostul, mai şi înrăutăţesc situaţia. Ştiu că uneori e greu să ignori o persoană, mai ales când îţi suflă în mod constant în ceafă, dar asta nu înseamnă că e imposibil.

Un lucru bine ştiut e că după o primă despărţire nimic nu va mai fi la fel, mai ales dacă e imens tam-tam la mijloc. Iar când mai intervine şi încăpăţânarea e şi mai tare.

Aşadar, pe foarte scurt, daca mi-ai dat delete odată, delete să rămână.

Rodul

A fost odată ca niciodată o poveste de dragoste. Cei doi se iubeau mai mult decât pot spune cuvintele din orice limbă. Iar iubirea lor a înflorit într-o fetiţă fără nume. O fetiţă cu năsucul cârn, cu ochi albaştri şi părul blond, cârlionţat. Fetiţa era curioasă din fire şi îi plăcea să inspecteze tot. Stătea cu capul în palme şi privea bobocii de trandafiri înflorind, căci ştia că mamei ei îi plac cei nu prea boboci, nici prea trandafiri, ci florile ce erau undeva între. De fiecare dată când trandafirii ajungeau în stadiul perfect, fetiţa avea un coflinct interior puternic. Să îl rupă şi să îl ducă zâmbind mamei care sigur era prin casă, dereticând ceva pe la bucătărie, ori să o cheme pe mama afară să îl vadă? I-a dus trandafiri, dar şi-au pierdut culoarea şi s-au făcut ca pământul, apoi şi-au plecat căpşorul şi au început să plângă până cand mama i-a aruncat. A mai chemat-o la tufa cu trandafiri, dar mama nu îi privea cum îi privea ea. Ei îi plăcea să îi privească ore în şir, pe când mama zicea că e frumos, şi atât. Dar ea ştia că mamei îi venea să prindă fiecare trandafir în palme şi să îl dezmierde cu buzele, doar că, fiind om mare, nu avea timpul necesar.

Vroia şi ea să fie om mare. Îi plăcea să îşi bage degetele în cutia imensă cu mărgele a mamei. Şiraguri infinite veneau din cutiuţa maronie când trăgea de o singură mărgeluţă. Adeseori se întreba cum e posibil ca în cutia maro să încapă atâtea mărgeluţe... De fiecare dată era cu una, două, trei în plus.

Iar tatăl ei... cel mai bun tată din lume. Din păcate nu îl vedea cât de mult şi-ar fi dorit ea, căci el ajungea acasă doar când mărgeaua cea mai strălucitoare nu mai lumina pe fundalul albastru, însă de fiecare dată avea câte ceva pentru ea. Ţine bine minte că odată i-a adus o ciocolată atât de mare, încât nu apucase să mănânce nici jumătate şi obrăjorii îmbujoraţi erau toşi mânjiţi cu mâncarea cea dulce. Sau îi plăceau zilele în care se cocoţa în leagănul înalt din curte şi venea tata şi o ajuta să se legene. Atunci ajungea cel mai sus. Cel mai aproape de mărgeaua cea mare şi strălucitoare.

Nu se putea decide ce îi plăcea mai mult: mărgeaua cea mare, sau mărgeluţele împrăştiate pe cer noaptea. Însă ştia sigur un lucru... Că nu îi plăceau zilele în care vata de zahăr acoperea mărgeluţele de orice fel. Nu îi place vata de zahăr că i se lipesc mănuţele după ce o mănâncă şi odată i s-a lipit mâna dreaptă de obraz şi a durut când le-a dezlipit.

[...va urma, la cerere]

Cumpăr timp

Dacă cineva, oricine, are de vânzare timp...la secundă. minut, oră, zi, săptămână, lună sau an, să mă contacteze.

Eu vreau să rămân proastă să nu mă mai doară

Anul trecut, pe vremea asta...

Îmi place că deja am o aşa-numită istorie, imortalizată aici. Şi e fermecător de-a dreptul că pot să retrăiesc clipele frumoase sau să văd că am trecut cu bine peste ce era mai greu. În ziua asta de 23 ianuarie 2011, sunt bine. Aş fi perfect dacă nu ar vrea mintea mea să îmi iasă din cap sub formă de măsele. Doare ca naiba. Şi pe lângă asta, mai sunt şi răcită, dar pentru răceala asta chiar nu îmi pare rău.

Ar trebui să mă apuc de contabilitate, că am examen marţi, dar cine are chef...?

Ieri am avut prima repetiţie în formula actuală a trupei. Numele este al meu : Nightwing. Şi nu, nu ne luăm după ăia de la Nightwish, că eu este Nightwing din 90 încoace.

Ieri am ieşit cu oamenii mei dragi în Stuf (iar...) şi a fost o seară relativ liniştită.

Nu am chef de basme astăzi. Nu am chef de scris... Că dacă mă apuc să scriu despre curcubee şi unicorni zice lumea că m-am tâmpit... Şi la starea pe care o am doar la iepuraşi pufoşi îmi sare capu'.

Ah, pentru cei ce vor să ştie...am ajuns la 13. Mă gândesc să mă mai bag până la 20, dar e discutabilă treaba, mai ales că 13 e un număr magic. Cei ce sunt curioşi, să întrebe.

Drafts

"...sau ganduri scrise de-a lungul timpului, prin baruri, salvate in fisierul ((drafts)) de pe telefon, transcrise pe blog intr-o casa nu prea straina, fara diacritice."

Plumb - Cut

Asculta mai multe audio diverse

* Imi oferi soare cand sunt nori si imi oferi nori cand e soare. Ma tii strans cat sa ma protejezi, dar lejer cat sa pot respira. Imi dai aripi destul de usoare sa pot zbura, dar cu schelet de plumb ca sa nu ma prea indepartez de tine. Imi dai vise, idealuri si idei. Imi oferi maretie , ma faci sa ma simt perfecta... Imi demonstrezi ca iubirea nu este doar un mit, ci o realitate care se traieste intens. Imi arati ca toamna se reflecta in ochii mei pentru eternitate si ca eman o caldura cum doar ielele pot sa o faca. M-ai dus in bezna si mi-ai aratat ca pana si acolo exista o raza de lumina. Ai scris despre mine lucruri ce nu le-a scris nimeni niciodata. Eu...eu ti-am zis astazi ca te iubesc?

*Este o retea imensa de tunele subterane peste tot. Intri aici, iesi dincolo... Cu putin noroc dai peste oameni faini... Dar cum norocul meu poate cu greu fi numit noroc si cum oamenii ce-s faini nu mai exista in viata mea, ratacesc prin tunelele subterane fara o tinta precisa. Stau la gura unui nou tunel. Mi-e frica sa intru... Nesiguranta ma impiedica sa mai fac vreun pas. Dreapta mea, pasul meu drept, este stanga ta... asa ca pasesc plina de neincredere cu dreapta mea, in speranta ca de data asta va fi unul drept. Am ramas prieteni sau ne-am racit? Sa imi iau ramas bun, sau sa iti fac cu mana plina de incredere ca te voi regasi la capatul tunelului in care urmeaza sa intru?

*In fiecare zi, duc o batalie din ce in ce mai grea.

Conflictul meu interior se intensifica pe zi ce trece si ma astept ca fiecare moment ce urmeaza sa treaca, sa fie ultimul din lupta asta fara sfarsit. Si totusi, clipele trec una cate una, fara sa zaresc la orizont nici un fel de sfarsit... Nu vad norii rosii, nu vad ingerasii albi, nu vad zambete sincere, nu vad nimic.

Intrebarea ramane...si sper ca nu este una atemporala: Cand va sosi acea clipa cand zambetul imi va cuceri fata, inima, sufletul si spiritul?

De ce este nevoie pentru a ajunge la o farama de fericire? Nu vreau un lucru suprem, stiintifico-fantastic sau de poveste. Vreau doar o clipa de fericire.

*Nu este trist. Este realist.

Nu mai e vorba de mine, ci de tot. Cine zice ca nu se poate sa stai singur la o masa cu bere intr-o mana si tigara in cealalta si sa te simti bine? O fi insistenta, o fi un strop de sentiment, o fi o portita deschisa... Nu ma intereseaza ce este, atata vreme cat este. Nu mai cat, caci desi se spune ca cel ce cauta gaseste, in cazul meu, cel putin, nu este adevarat. Nu mai pun intrebari deoarece nu mai caut raspunsuri. Nu mai caut raspunsuri deoarece nu mai imi pun intrebari. Totusi, mai ramane o singura intrebare: Ce vreau? Nimic. Caci daca nu voi mai vrea nimic, voi avea totul.

*Singurul lucru ce ramane constant intr-o mare tulbure este albastrul. Acelasi albastru senin, care imi zambeste mereu, mereu, mereu...

Am albastrul in ochi, Niciodata nu o sa uit albastrul care imi da aripi, care ma trezeste din betie si care ma face sa plang de fericire. Aceeasi culoare, contrastanta cu rosul meu, dar care imi vine atat de bine...

Ma faci frumoasa, albastrule. Ma faci fericita cand norii din viata mea sunt prea grosi si imi oferi umbra inainte ca soarele sa ma arda. Te port in ochi, in inima, in suflet. Te iubesc.

*M-ai lasat in mijlocul brichetelor goale si a sticlelor goale de bere. Ah, lait-motive...

Totusi, la un moment dat, va veni cineva sa ia sticlele goale de pe mese. Va veni cineva sa goleasca scrumiera plina de chistoace. Va veni cineva sa ia sufletul trist si singur de la masa la o intrebare,la o poveste, la un dans.

Ah, a venit!

N.B. Nu pot sa cred cata suferinta se ascunde intre randurile astea. Am scapat de ea. Nu am ingropat-o, caci mereu exista posibilitatea de a fi dezgropata... I-am dat foc si am privit fumul inaltandu-se spre cer. Apoi ploaia i-a spalat cenusa. De tot. De tot.